Badantă din Italia, singură și abandonată în timpul carantinei: „Românul pribeag e singur, e ca o trestie în bătaia vântului”

Un text de Eviana Clementina Mereuță:

Vara își intrase în drepturi cu zile toride și o căldură sufocantă. Era sfârșitul săptămânii și eu, încă de pe la jumătatea săptămânii așteptam sâmbăta ca flămândul, praznicul cel mare! Aveam casa în reconstrucție și eram în șantier până la urechi, uitasem deja de promisiunea ce mi-o făcusem cum că voi zace ca o legumă tot weekend-ul.

Abia ce ajunsesem acasă, îmi făcusem un duș cu toată apa din boiler, până la ultima picătură de apă caldă, ca o egoistă. Oricum eram singură acasă, așa că, nu luam nimănui din porția de apă. Mă cocoțasem în vârful patului ca o divă pe patru perne și-mi luasem câteva cărți pe lângă mine, abia le cumpărasem și nu știam pe care să o citesc mai întâi. Mi-am controlat telefonul să văd ce mesaje am și trebuie să răspund, ce pot ignora pentru că voiam doar să rămân cu gândurile mele, cu pacea și să mă deconectez pur și simplu de la tot ce era dincolo de ușă.  Eram obosită după perioada de „lockdown”, o perioadă cumplită, în care, am avut în familie un suspect de coronavirus și am trăit momente de teroare, frică și deznădejde. Doar cerul a vrut să fie negativ și lucrurile au intrat pe linie normală.

În mesajele filtrate din messenger era un mesaj pe care, la început l-am ignorat, mi-am zis că o fi un alt „lanț al Sfântului Anton” și mi-am văzut de ale mele. Îmi sună telefonul, era cineva de prin comunitatea românească de la Roma, amici, care voiau să știe cum îmi mai merge. Am mulțumit și ceva îmi dădea imboldul de a vedea mesajul cu filtru. De partea cealaltă era o doamnă, o româncă ce trăia și muncea la Roma ca îngrijitoare. Italienii le numesc „badante”, de la cuvântul „badare”, care înseamnă „grijă”, a avea grijă de cineva cu nevoi speciale. Eu, aceste doamne, care au grijă de cei neajutorați, le-aș numi „îngeri fără aripi”.

Doamna se întorsese din țară cu două zile în urmă și era deja în carantină. În Italia, din cauza creșterii numărului de pozitivi din România, toți care intră în această perioadă trebuie să stea paisprezece zile în carantină. „Bună ziua, mă numesc Elena și am mare nevoie de ajutorul dumneavoastră, cer scuze pentru că deranjez”, spunea în mesaj. Am citit și iar am citit, am mers să văd profilul și nu m-a lăsat inima să nu-i răspund: „Bună seara, cu ce vă pot fi de folos?”, răspund la rândul meu. După ce și-a cerut scuze, ceea ce mi s-a părut elegant și cu educație, mi-a povestit toată pățania prin care trece.

Lucrează în Roma de unsprezece ani, acum e la al doilea loc de muncă, la primul a muncit cinci ani până când bătrâna s-a dus în lumea celor drepți. Acum e de șase ani la această familie și are în grijă un bătrân de 95 de ani. În luna iulie, pe când s-a dat drumul la mersul în țară, fără să stea în carantină, a mers să-și vadă fetele, atât i-a mai rămas, în cei unsprezece ani de Italia, a pierdut pe rând, părinții și apoi soțul. La întoarcere în Italia, pe aeroport, i s-a spus că trebui să stea în carantină. Nu știa ce să facă, încotro s-o ia, cui să-i ceară ajutor. A sperat că membrii familiei la care lucra îi vor spune să meargă la ei, că o să-i pună la dispoziție o cameră cu baie, unde va putea sta cele paisprezece zile. N-a fost așa. S-a simțit pierdută, deznădejdea o cuprindea cu orice minut petrecut în aeroport. A întrebat la poliția din aeroport ce poate face, unde să meargă pentru că familia pentru care lucra cu contract de muncă nu era de acord să o primească. Polițiștii de frontieră au îndrumat-o către rude sau prieteni, dacă are, dacă nu, să vadă cu medicul de familie, cumva.

Și-a sunat singura prietenă, Florina, dar și ea lucra la fix și patronii nu au fost de acord nici ca ea, Florina, să meargă să se întâlnească cu Elena, să o mai și primească nu încăpea nicio discuție. A sunat medicul de familie și nici acesta nu i-a dat nicio soluție, ba chiar i-a spus că nu e treaba lui și să sune la Asl (Azienda Sanitaria Locale – Societatea Sanitară Locală). A sunat continuu timp de o oră, nu răspundea nimeni.

Tremura din cauza stresului, s-a simțit ca un câine hăituit, un om de care nimeni nu se îngrijea că ar avea nevoie de un cuvânt bun, de înțelegere și de bunăvoința celorlalți, se simțea pierdută, dar trebuia să fie puternică. S-a gândit să trimită un e-mail la Asl de unde aparținea și după câteva ore de descurajare și cu sufletul în cioburi i-a sunat telefonul. La celălalt capăt, pe firul speranței, era o doamnă care i-a comunicat o adresă unde trebuie să meargă pentru a sta în carantină. Era un hotel în centrul Romei, un hotel luxos, patronat de preoți. S-a urcat în autobuzul care duce către hotel, era foarte cald și sudoarea de pe frunte se întâlnea cu lacrimile de pe obraz șiroind până sub barbă, pe sub mască.

A ajuns la hotel cu greu, picioarele parcă-i erau de plumb, obosise și era stoarsă de energie. A fost întâmpinată de un recepționer drăguț, i s-a spus care sunt regulile și că nu are voie să părăsească încăperea ce i-a fost oferită, că i se dă apă și de mâncare la ușă, i-a înmânat cheia de la cameră, 116. Cu cheia în mână, ținând-o strâns ca pe un trofeu, să nu o piardă, a mers către lift. Deja se simțea o norocoasă că a găsit unde să stea. Era o cameră la etajul întâi cu vedere către curtea interioară, o curte foarte bine îngrijită, învăluită în verde și cu umbră deasă, cu băncuțe vopsite în alb, un adevărat parc.

Stătea blocată în mijlocul camerei și privea luxul care o înconjura, ar fi trebuit să se simtă ca o divă în vacanță, dar, nu era așa. Se simțea ca și cum ar fi venit de undeva, dintr-o lume ciumată, se simțea nedorită, aruncată la marginea indiferenței. Și când a mers în România a avut uneori același sentiment, unele cunoștințe o evitau pentru că venea din Italia, acolo, unde, era buba neagră a Europei. A sunat familia pentru care lucra și le-a spus că e în carantină, în locul respectiv și că după paisprezece zile se va întoarce la muncă. „Elena, ca să poți începe lucru’, va trebui să ne aduci analiza de la test – covid 19 negativ, altfel nu vei începe munca, trebuie să înțelegi că și noi trebuie să luăm măsuri de protecție pentru tata și familia noastră”, i s-a răspuns la telefon. A rămas de piatră, nu știa ce să răspundă, ea a fost tot timpul cu răbdarea omului bun. Stătea inertă cu telefonul în mână și plângea, doar asta mai putea face, să plângă. Era singură și își putea permite să o facă, nu o vedea nimeni, nu-i era rușine că cineva ar gândi că nu e puternică, era singură doar cu telefonul ei, „corabia de salvare”, legătura ei cu lumea de afară, cu fetele ei.

A lăsat tot timpul de la ea pentru că stătea în casa lor și tot timpul voia să le fie recunoscătoare. Era învățată cu nevoile și încerca să facă față situației pentru că avea nevoie de bani. În ultimii ani, a fost și mamă și tată, pentru fetele ei, a încercat să le ofere ce a putut ea mai bine. Făcuse un împrumut la bancă în Italia, bani pe care i-a dus în România pentru renovarea casei. Acum, avea rate la bancă și faptul că patronii îi spuseseră că nu va începe munca fără testul covid – 19 negativ a dărâmat-o pur și simplu psihic. Se plimba prin cameră și plângea așa cum a plâns după părinți, după soț. Se simțea singură și fără posibilitatea de a duce la bun sfârșit plata ratelor la bancă. Nu știa ce să facă, unde să ceară acest test, unde suna, ori nu răspundeau, ori i se spunea că nu au cum să o ajute. Singurul lucru de care era sigură era camera pusă la dispoziție unde să stea și deja i se părea un lucru măreț.

Elena, a plecat din România cu unsprezece ani în urmă, după ce a lucrat la Oltchim Râmnicu Vâlcea timp de 20 de ani. Era perioada în care orice era bun în România trebuia sa dispară, pentru că așa se ducea politica de distrugere și interese personale. O politică făcută de niște oameni hatbonici și care nu se ghidau după o ideologie, fără să respecte drepturile cetățenilor, înainte de orice se gândeau la strategia „cum furăm mai bine”, politruci și oameni lipsiți de scrupule și de demnitate. La Oltchim nu se mai plăteau salariile la timp și se vedea clar că nu exista viitor, iar interesul politic era să ducă pe apa sâmbetei orice fărâmă de viitor sigur.

Elena avea doi copii de crescut, soțul era în aceeași situație, așa că a decis să se angajeze în altă parte. O perioadă a mers bine la noul ei loc de muncă și credea că lucrurile merg pe făgașul cel bun, dar n-a fost așa. După doi ani, noua societate unde lucra a dat faliment. Nu avea de ales decât să întărească rândurile celor plecați din țară, avea greutăți și trebuia să facă ceva, cumva, pentru ca să ofere copiilor săi o viață decentă. Au fost ani grei mai ales când și-a pierdut părinții, iar când și-a pierdut și soțul s-a simțit cu toată povara pe umerii ei. Atunci, la fel ca acum, nu știa încotro să apuce, ce va face și se întreba dacă va reuși să facă față situației.

În perioada aceea, din cauza stresului a început să se simtă rău, simțea o ghiară ce-i strângea inima, simțea cum respirația era din ce în ce mai grea, o lua toată transpirația și tremura din toate balamalele. Într-o zi a ajuns la urgențe, a stat internată patru zile, începuse cu atacuri de panică, glicemie mărită, ficat mărit și analizele nu erau tocmai bune. Oboseala își spunea cuvântul. Noaptea, nu reușea să se odihnească, se ridica de câteva ori ca să ajute bătrânul asistat, ziua trebăluia prin casă, gătea și pentru cei din familie pentru că în n fiecare zi venea cineva la prânz sau cina. A stat internată patru zile, nimeni nu a mers la ea, familia la care lucra nu a mers nici să-i ducă un schimb de haine sau o sticlă de apă. A ieșit din spital și a luat-o de la capăt cu munca.

În Italia lucrează continuu, fără duminica liber, fără joia după-amiază liber, așa cum ar trebui să fie prevăzut în contract. Ea tace și se simte cumva recunoscătoare că stă în casa lor. E un om bun și lasă cât poate de la ea pentru că speră la întoarcerea definitivă în țara ei, țară care a fost vândută bucăți și aruncată la fier vechi, țara unde s-a născut și unde speră să se întoarcă pentru a-și petrece bătrânețile.

Cât a stat în carantină am stat de vorbă aproape zilnic cu Elena, între noi s-a creat o punte sufletească. În primele zile i-am dat toate indicațiile pe care eu le aveam, unde să sune, ce trebuie să facă, ce trebuie să ceară. Simțeam că are mare nevoie să fie ascultată, cineva să se aplece către problema ei, săi dea un sfat și să o încurajeze că totul va fi bine. I-am spus ca trebuie să-și schimbe locul de muncă și să le ceară toate drepturile, se poate cu un avocat. Mi-a spus „nu, nu aș face niciodată un rău cuiva, până la urmă cu ei am mâncat o bucata de pâine, e drept, uneori amară. O să stau până la capăt și, apoi, sper să iau un pic de șomaj, voi merge în țară să mă odihnesc si apoi mă mai întorc pentru altă perioadă”. Aceste persoane sunt „Ambasadorii
României”, oameni care sfințesc locurile și care fac cinste țării.

Într-una din zile am întrebat-o dacă are nevoie de ceva căci voi merge să-i duc ce-i trebuie. Cu greu mi-a spus de ce are nevoie și a rămas că pentru tot ce cumpăr o să-mi dea banii. Cu o zi înainte, s-a dus prietena ei, dar, de la recepție nu au vrut să-i primească nimic, pe motiv că nu trebuie să ia contact cu nimeni. „Bine –  am zis – dar, nu intru la tine, le las la recepție și ei ți le dau. Am mers și am cumpărat tot ce avea nevoie Elena, era o duminică după amiază, Roma fierbea la propriu, erau 45 de grade afară. Simțeam cum sandalutele rămâneau lipite de asfaltul dat în clocot.

Ajung la hotel și spun la interfon de ce sunt acolo. Mi se răspunde că Elena nu poate lua contact cu nimeni. Răspund că știu acest lucru și nici nu am cerut așa ceva, dar aș fi vrut să-i las o sacoșă cu lucruri de primă necesitate. Domnișoara de la recepție nici n-a deschis. Am început să sun la 1500, numărul Național Protecția Civilă, mi s-a spus că nu depinde de ei, deși, nici ei nu înțelegeau de ce nu au primit acele lucruri. M-au îndrumat să sun la Crucea Roșie din Regiunea Lazio (Roma aparținând de Lazio), nici ei nu au putut să-mi dea o soluție, nimeni nu știa nimic și de ce nu se pot lăsa câteva lucruri de primă necesitate. Aceștia m-au îndrumat să sun la Protecția Civilă Regională, nici ei nu știau, nu înțelegeau de ce nu se poate, din punctul lor de vedere trebuia să i se primească lucrurile. Birocrația și lipsa unei legi clare le dă acea nuanță că sunt verii noștri, ai românilor.

În fața hotelului era o patrulă de la Garda de Finanțe. M-am tot sucit și gândul că ei au mai rămas și sunt ultima mea carte, cu determinarea omului care nu se dă bătut, am pornit hotărâtă către ei. Le spun care e păsul meu, mă ascultă și imediat merg cu mine la interfon. Din punctul lor de vedere era normal să-mi primească geanta cu apă, fructe, pastă de dinți, o perie pentru păr și câteva dulciuri ca să-i îndulcesc sufletul Elenei. Merg către ușa hotelului cu unul dintre subofițeri, un tip destul de înțelegător și binevoitor. Ușa se dă agale la o parte, scoțând și ea un scârțâit de parcă suferea de lene cronică, lăsând să se vadă la un metru în spatele ei o domnișoară într-o rochiță vaporoasa, cu o mască pe față la culoarea rochiței albe cu buline negre. Din start, își știa lecția și spunea că din ordinul celor de la Asl, Elena nu poate primi nimic, pentru că ei îi dau apă și mâncare, iar dacă mai are nevoie de o sticlă de apă i se dă.

Subofițerul de la Garda de Finanțe trecuse de baricada mea, amândoi începuserăm să-i spunem că nu e normal pentru că eu nu cer să intru la Elena, dar cer să i se primească câteva chestii de strictă necesitate. La un moment dat, duduia o trăgea că celor din carantină li se dă apă și mâncare de parcă doar asta trebuia. Nu știam ce să-i mai spun.

La mașină era „nebunul”, președintele televiziunii ROMIT TV – televiziunea românilor din Italia. E italian, dar, se zbate pentru drepturile românilor cât nu se zbat zece reprezentanți ai comunității laolaltă. L-am chemat, a venit și el și a cerut să vorbească cu directorul hotelului, domnișoara tot o dădea din lan în arătură și tot argumenta cu „din dispoziția celor de la Asl”. A fost un moment în care m-am întrebat dacă Elena nu era româncă, oare bagajul i-l primeau!? M-am uitat un pic la domnișoara de la recepție, se păstra distanța de doi metri și o întreb direct și fără prea multe menajamente: „domnișoară, dar dumneavoastră  chiloții îi schimbați zilnic?” S-a blocat, m-a privit și din privirea ei am înțeles că m-a trimis la origini. „Și Elena are nevoie de
chiloți, are nevoie sa se spele pe dinți, chiar dacă o considerați dintr-o altă lume”, îi spun cu toată convingerea mea, ce-i drept mă cam luase capul. A plecat spunând: „așteptați”!

„Așteptăm”, îi spun. După zece minute ușa milenară, cu arhitectura gotică, scârțâie din nou, de data aceasta mai puțin plictisită și cu o înjurătură scurtă se deschide și apare domnișoara cu buline și ne ia sacoșa. I-am mulțumit ca o lady ce sunt și am plecat cu sufletul împăcat că Elena a avut în cele din urmă o fărâmă de bucurie și i s-a dat demnitatea de om, o bucurie de mărimea unei boabe de strugure, dar, de cele mai multe ori, bucuria o ai din gesturi mici. De cele mai multe ori, trebuie foarte puțin ca să aduci un pic de bucurie în inima cuiva.

Seara, primesc un mesaj de la Elena, „vă mulțumesc din suflet, e prima dată când mănânc și eu bine de când sunt aici și asta se datorează dumneavoastră”. M-a luat plânsul, un plâns din solidaritate și am pus capul pe pernă împăcată cu mine însămi, n-a fost duminică degeaba și Dumnezeu m-a ajutat să pot să ajut. M-am simțit norocoasă că m-a ales pe mine să-și facă simțită prezența pentru Elena, în fond, Dumnezeu lucrează prin oameni. N-am făcut nimic pentru Elena, am făcut-o pentru mine.

La autoritățile române nu poți avea nicio siguranță, românul plecat e singur, e ca o trestie din Câmpia Bărăganului, în bătaia vântului. Românii pribegi nu sunt nici ai României, nici ai țării unde trăiesc. Sunt cei care trăiesc departe, dar, cu sufletul mereu în bucăți. O mare parte din sufletul lor e rămas și înrădăcinat în lutul din care a fost plămădit, în lutul care se numește România. A sunat și la cei care ne reprezintă, crezând că autoritățile române vor găsi cumva o soluție și o vor îndruma ce trebuie să facă, unde să sune, a sperat că cineva se va apleca asupra problemei pe care o avea și-i va spune „stați liniștită, ne ocupăm noi, suntem aici pentru dumneavoastră, pentru interesele românilor.”

Dar de unde, visuri, pentru că în realitate pe acele scaune nu stau oameni care să simtă că sunt acolo pentru interesul conaționalilor lor, nu sunt politicieni cu ideologie politică, pe acele scaune stau cei care au contribuit la ridicarea partidului cu bani și acum trebuie să-și vadă interesul. Țara unde politicianul și funcționarul public e Dumnezeul din birou, nicidecum și niciodată în slujba cetățeanului. Dacă le ceri un drept, parcă le ceri nevasta sau bărbatul! Te privesc de sus și în același timp te fac să te simți ca și cum le-ai băga mâna în propriul portofel.

Elena e profilul femeii românce care își sacrifică existența pentru copiii ei, pentru familie. Elena e fiica părinților rămași acasă, părinți care trăiesc dintr-o pensie mizeră din care nu-și permit cumpărarea medicamentelor sau a unei pâini în plus. Elena e fiica celor care renunță la o perche de pantofi ca să cumpere un metru cub de lemne pentru părinți, e mama copiilor rămași acasă, e mama care nu își cumpără o cremă de față antirid, banii fiind trimiși pentru pregătirea copiilor și susținuți pentru a merge la școală.

Elena e „femeia – curvă”, pe care se găsește mereu câte un politician care să o denigreaze, să îi arunce injurii după bunul plac, o sfidează și o cataloghează ca fiind de cea mai joasă speță, în neștiința lui de mârlan și asta pentru că se simte net inferior acestor femei, din frustrare atacă, jignește si uită de cel mai elementar lucru, „respectul”!

Elena pot fi eu, poți fi tu, femeie pribeagă, poate fi mama mea, mama ta, bunica ta. Elena se poate numi Maria, Ioana sau orice alt nume românesc, Elena e femeia care s-a sacrificat pentru schimbarea de mâine, e femeia cu inimă de aur, dar, făcută bucăți de dorul celor de acasă. Elena a fost bătută și gazată pe 10 august 2018, în Piața Victoriei, n-a fost acolo pentru ea, a fost pentru copiii ei, frații și părinții ei. Elena e însăși mama, bunica, sora, femeia politicianului ce o defaimează, Elena e femeia care uneori salvează România! Elena e Diaspora!