Asistent medical român din Italia în lupta cu coronavirusul; fapte și gânduri dintr-o secție de terapie intensivă

Mii de medici, asistenți și infirmieri români luptă în această perioadă în spitalele din Italia să salveze viața pacienților bolnavi de Covid-19. Printre ei și Laurențiu Codescu, care lucrează ca asistent instrumentist și de anestezie în sala de operații de la ICCS Milano (Istituto Clinico Città Studi Milano). De-a lungul carierei sale, Laurențiu a dobândit competențe de terapie intensivă în unități de asistență specială și arie critică. De aceea, încă de la instalarea stării de urgență a fost cooptat să lucreze la secția de terapie intensivă, în linia întâi, unde sunt tratați cei mai gravi bolnavi de Covid.

„Spitalul nostru, deși unul mic în raport cu celelalte spitale din Milano, a fost în epicentrul furtunii prin poziția centrală și a dat dovadă de maxim profesionalism”, ne-a spus Laurențiu, iar noi îl credem. Cum altfel am putea când ne găsim în fața unui om care luptă cu moartea zi de zi și noapte de noapte?  În timpul său liber, Laurențiu scrie. Transpune în cuvinte gânduri, emoții, ceea ce trăiește acolo, dincolo de linia roșie de la terapie intensivă, ne povestește ce se întâmplă cu el, cu ceilalți, dincolo de linia subțire dintre viață și moarte, acolo unde-i Rai și Iad deopotrivă, unde suflete chinuite și trupuri suferinde se luptă să rămână în viață.

Mai jos, un text de Laurențiu Codescu:

«Gata, am intrat. Mă gândesc încă o dată dacă am făcut tot ce trebuie și în secvența corectă. Da, parcă așa e. E bine. Îmi aud respirația sacadată ca un ecou într-o încăpere mică cu pereții vătuiti, efect creat de vizieră, dar uit repede și îmi arunc privirea către numele înscrise pe tabla de pe perete. Sunt toți? Întâlnesc privirea colegilor din tura dinainte; ceva între tristețe și oboseală. E destul de greu să vezi în spatele vizierelor aburite.

Eu sunt primul din tura mea, ajung și ceilalți, se echipează. Preluăm pacienții, sunt 10, iar noi patru, deci inegali, dar rezolvăm: „tu iei trei, eu iau trei, tu cei doi cu casca CPAP, iar tu îl iei pe cel cu dializa și pe celălalt rămas”. Vocea „șefului de tură” improvizat e seacă și răgușită. După ce respiri de două, trei ori prin masca cu filtru și cea de deasupra, aerul are un gust ciudat de cauciuc ars, te ustură nasul și gâtul la început dar te obișnuiești.

Eu am trei, nu pentru că sunt expert, dar așa e azi. Munca e aceeași și cu doi, și cu trei. Din camera de gardă cu geamuri mari, transparente, ieșim în salonul mare cu pași ușori de astronaut, aproape imponderabil. Sunt nouă paturi alineate, al 10-lea este un pic mai ascuns, în dreapta, într-o încăpere separată: izolatorul, care în zilele astea și-a pierdut semnificația.

Protecțiile de pe încălțăminte foșnesc ușor, ca atunci când te plimbi toamna prin parc, prin frunzele moarte. Parcă am fi într-un vehicul spațial, sau un avion la clasa bussines: lumini albe, un coridor destul de larg și perdelele de culoarea cafelei cu lapte strânse cu șnur. De o parte și de alta se aliniază paturile. Aliniate și ele, cuminți și ascultătoare, aparatele de ventilație cu lumini albastre si verzi respiră sacadat, ajutând plămânii de la capătul tuburilor transparente.

„Aici are FiO2 80 și Peep 12, dincoace am diminuat volumului să nu forțăm”, aud vocea colegei care îmi predă tura. Pe consolă, deasupra ventilatoarelor, monitoarele ca niște ochi vigilenți te privesc și încep să clipească des și să strige atunci când se modifică unul dintre parametri. Mai la dreapta, injectomatele, câte 5-6 sau chiar mai multe, responsabile de împingerea picăturilor de substanțe, unele sedative, antibiotice, vitamine. Un arsenal încropit, nu știm încă ce distruge virusul odată ajuns în plămâni.

În spatele paturilor de o parte si de alta mobilierul, cu multe, prea multe sertare. Au plecat colegii, parcă mai era unul în zona filtru care nu terminase de scos echipamentul. Începem, pregătim seringile pentru injectomate și tratamentul pentru miezul nopții. Dializa ticăie încet cu roțile de pe fața aparatului ce se învârtesc ca rotițele unui ceas desfăcut din curiozitate.

„Mă ajuți sā-l schimb?! Că e lichid de la atâta Nutrison ( mâncarea lichidă injectată pe sonda nazogastrică)”, aud vocea colegului care aproape șoptește. „Sigur”, îi răspund. Pacientul lui, ca mai toți ceilalți, e intubat, are sonda nazogastrică, vena centrală, sonda urinară, monitoraj complet; un mănunchi de fire deșirate care încotro, în grabă și disperarea de a nu scapă pâlpâirea de viață din corpul la care sunt atașate. În timp ce îl miști trebuie să fii atent să nu îl deconectezi. Ochiul vigilent al monitorului mă privește curios de pe raftul consolei. La un moment dat țipă alarma ; am deconectat sonda de temperatură.

Am urechile înfundate, mă aud vorbind și vorbele se izbesc de vizieră ca un ecou surd. Ca să mă audă colegul ridic puțin vocea și repet de câteva ori ce spun. La un moment dat simt cum pe gât se scurge o picătura si apoi alta lângă ea. Primul gând: oare am capelina „cosmonaut” desfăcută? M-am stropit cu ceva infectant? Îmi dau seama imediat că e doar transpirația care își face drum spre piept, unde am așa, o jenă, la respirat. Oare și eu sunt infectat? Că parcă mă ustură și ochii un pic, și gâtul… Mă liniștesc imediat, de câteva săptămâni am aceleași senzații după echiparea specială.

Scriu în foaia cu pătrățele mărunte, precise, valorile parametrilor citite pe monitoare. La fiecare oră extrag din cateterul înfipt în artera radială o mică cantitate de sânge pentru analiza gazelor sanguine și a electroliților esențiali. Fără aceasta mică investigație nu aș ști cum să reglez ventilatorul și injectomatele ce țin în viață trupul din fața mea. „E de corectat potasiul”, îmi spun și mă grăbesc să pregătesc fiolele. Acum sunt aproape toți stabili, monitoarele clipesc mulțumite, în timp ce ventilatoarele torc ușor pe rafturile lor. Un pic de răgaz; e trecut bine de miezul nopții, ne pregătim vacutainerele și etichetele pentru recoltările de dimineață.

Una dintre colege stinge luminile principale lăsându-le doar pe cele de veghe, din spatele paturilor, câteva deasupra, aliniate și ele. Mi se pare că sunt într-un avion care după ce a decolat se pregătește de croazieră. Noi suntem echipajul, dar încotro? Pilotul nostru nu ne-a spus. Mă rog în gând: Fii cu mine și în noaptea aceasta… »