Emoționanta poveste a soților români din străinătate care au adoptat un copil cu o malformație rară: „Nu știam dacă e băiat sau fată”

Doi români stabiliți în Germania au devenit părinții unui copil român cu o malformație congenitală rară, după un proces de adopție internațională lung și complicat.

Cristina și Ștefan Andronache spun că dosarul medical primit înaintea întâlnirii cu Ionuț era atât de neclar, încât nici nu lămurea dacă micuțul era băiat sau fată.

Potrivit site-ului Totul despre mame, familia a ajuns astăzi din nou în așteptare: de trei ani, cei doi soți speră să primească telefonul prin care să afle că băiatul lor va avea o surioară.

Cristina, în vârstă de 41 de ani, și Ștefan Andronache, de 43 de ani, au plecat în Germania în 2011, într-o perioadă în care simțeau că viitorul lor profesional din România nu mai are stabilitate. Ea preda limba română și religia, iar el era medic rezident chirurg. În Germania, Ștefan și-a continuat dezvoltarea profesională, iar Cristina și-a refăcut parcursul, lucrând în prezent la Crucea Roșie și în școli de stat, unde îi sprijină pe copiii cu autism, traumă sau tulburări de atenție.

Dorința de a adopta exista de la începutul căsniciei. Cristina aflase la 30 de ani că le va fi greu să aibă copii, însă ideea adopției nu a venit ca o soluție de rezervă. Ea spune că Ionuț „a venit în familie pe locul lui propriu”, iar experiențele trăite în propria familie au făcut-o să privească adopția ca pe „o formă profundă de solidaritate”, nu ca pe o concurență cu părintele biologic. În cuvintele ei, „a da viață este un lucru absolut minunat, dar a adopta nu este cu nimic mai prejos”.

Deși statul german le oferea trei încercări de fertilizare in vitro, cei doi au ales alt drum. Au analizat toate variantele și au decis să meargă mai departe cu adopția, deși știau că nu va fi un traseu ușor. Autoritățile germane le-au spus că le-ar fi fost mult mai simplu și mai ieftin să adopte în Germania, inclusiv un bebeluș, însă soții Andronache și-au dorit un copil român, convinși că limba și apropierea culturală ar face adaptarea mai blândă.

A urmat o perioadă apăsătoare, dominată de dosare, evaluări și acte care expirau înainte să poată fi folosite. O parte din documentație era întocmită în Germania, iar restul trebuia completat de ei cu analize, evaluări psihiatrice și caziere. Uneori zburau până în România doar pentru o hârtie. Fiecare document trebuia tradus și retransmis, iar birocrația a devenit, pentru Cristina, partea cea mai grea a întregii experiențe. După aproape un an de efort, au aflat că dosarul nu fusese trimis la timp și că totul trebuia refăcut. „M-am așezat pe scaun, am plâns… am zis că mor”, își amintește ea.

Au reluat totul de la capăt și, în încă șase luni, au refăcut dosarul. În lipsa unor răspunsuri clare, Cristina a decis la un moment dat să sune ea însăși la București, deși procedura nu încuraja astfel de contacte directe. Așa a aflat că actele erau, în sfârșit, înregistrate. Tot printr-un telefon făcut de ea a venit și vestea care le-a schimbat viața: familia intrase în potrivire cu un băiețel de trei ani și șase luni, aflat într-un sat la câteva sute de kilometri de București.

Mai târziu au înțeles că acel moment fusese decisiv. În adopțiile internaționale, comisia din Germania putea opri cazul înainte ca dosarul copilului să ajungă la părinții adoptatori. Cristina a trimis atunci și un mesaj către autoritățile germane, întrebând dacă există noutăți. I s-a spus ulterior că acel gest a contat în analiza comisiei și că, în final, tocmai atunci s-a decis prezentarea dosarului. „Numai Dumnezeu putea să facă să dau atunci acel telefon. Fără telefonul acela, cred că Ionuț nu era astăzi cu noi”, spune ea.

Când au primit documentele copilului, au descoperit un tablou medical dificil, cu diagnostice numeroase și explicații incomplete. Prematuritatea, suspiciunile neurologice și malformațiile congenitale ridicau semne de întrebare serioase. Cea mai tulburătoare nelămurire privea sexul copilului: Ionuț fusese trecut inițial ca fetiță, iar analizele disponibile nu lămureau situația. Soții Andronache au cerut investigații suplimentare, însă au primit, practic, aceleași concluzii deja existente în dosar, inclusiv mențiunea privind cromozomii XY.

Prima întâlnire cu băiatul nu a avut solemnitatea pe care și-o imaginase Cristina. Copilul, în vârstă de trei ani și jumătate, se juca în curtea asistentei maternale alături de un alt copil, iar veselia acelui moment a lăsat puțin loc pentru lacrimi. Din discuțiile cu femeia care îl îngrijise au aflat însă cât de fragil fusese începutul lui de viață. Ionuț se născuse la 32 de săptămâni, cu cordonul ombilical în jurul gâtului, iar din cauza malformațiilor congenitale sexul îi fusese notat greșit la naștere.

Primele luni ale copilului au fost o luptă pentru supraviețuire. Cristina povestește că organismul lui nu era pregătit nici măcar pentru digestie și că, fără asistenta maternală, nu crede că ar fi trăit. „Avea degețele ca niște bețe de chibrit”, spune ea. Femeia, fost medic veterinar, l-a dus la terapii, a insistat să găsească soluții și a refuzat să accepte că băiatul nu are șanse. L-a învățat să meargă, să mănânce, să suporte igiena zilnică și și-a spus că, dacă nu îl va lua nimeni, „rămâne la mine și mă descurc eu cu el”.

Chiar înainte de a veni în România, Cristina și Ștefan luaseră deja o hotărâre: „Dacă ajungem acolo, dacă îl vedem, copilul e al nostru!”. Pentru ei, singura condiție era ca și Ionuț să îi accepte. După întâlnire, despărțirea până la finalizarea actelor a fost una dintre cele mai grele etape. Legea nu le permitea să îl ia acasă înainte de încheierea adopției, iar legătura s-a păstrat mai ales prin apeluri video, scurte și firești pentru un copil atât de mic, care lăsa telefonul și fugea la joacă.

Relația cu asistenta maternală a continuat și după adopție. Cristina spune că a simțit că nu începe de la zero, ci că duce mai departe munca altei femei. De atunci, familia merge în fiecare vară în satul în care a crescut Ionuț, pentru ca băiatul să-și păstreze legătura cu locul, oamenii și amintirile primilor ani.

După ce adopția s-a încheiat, în Germania a început partea medicală decisivă. Soții Andronache au aflat de un profesor universitar din Offenbach, specialist în astfel de cazuri rare, și au insistat ca băiatul să ajungă la el, deși casa de asigurări voia să îl trimită la o clinică din Bonn. Au schimbat inclusiv casa de asigurări pentru a putea merge la medicul ales de ei. La întâlnire au primit, în sfârșit, răspunsul clar pe care îl căutaseră încă din dosar: „Da, e băiețel. Pot să fac ceva pentru el”. Au urmat două operații, desfășurate în etape, iar costurile de aproximativ 30.000 de euro au fost acoperite de asigurare.

Cristina spune că diagnosticul corect a fost stabilit abia în Germania și că timpul conta enorm. Medicii le-au explicat că intervențiile trebuiau făcute înainte ca anumite etape de dezvoltare să fie depășite, iar în momentul potrivirii Ionuț ajunsese aproape de această limită. Din acest motiv, mama lui spune astăzi că adopția a fost „ultimul tren” pentru el. În România, asistenta maternală se lovise, după cum povestește Cristina, de refuzuri și de lipsa experienței pentru un caz atât de rar, primind inclusiv întrebarea: „Cine se bagă când e vorba despre «copilul statului»?”.

Viața de după adopție a însemnat pentru copil o mutare majoră: o altă țară, o altă lume și, foarte repede, pandemia. Tranziția a fost ajutată de faptul că în casă se vorbea românește, însă izolarea a făcut totul mai greu. Pentru un copil obișnuit cu viața la curte și cu alți copii în jur, schimbarea a fost puternică. În primele luni, Cristina a trecut și prin episoade epuizante: Ionuț testa limite, izbucnea, uneori o lovea și îi spunea, la supărare, „Tu nu ești mama mea!”. Familia a apelat la psiholog și la terapii, iar mama lui spune că, în ciuda tuturor dificultăților, fiecare zi în care îl avea alături rămânea o bucurie.

Astăzi, Ionuț are 10 ani, vorbește fluent româna și germana, citește în ambele limbi și merge bine la școală, fiind acceptat la cel mai bun colegiu din zonă. Cristina îl descrie ca pe un copil curios, sensibil și foarte energic, cu o „inteligență emoțională extraordinară”, pe care o leagă de tot ce a trăit în primii ani. Îi plac jucăriile, plușurile și compania altor copii, iar energia lui se vede și în micile năzbâtii pentru care mama mai primește telefoane de la școală.

Experiența prin care au trecut i-a convins pe cei doi soți să reia procedura. Și înainte de a-l adopta pe Ionuț visaseră să crească frați, dar regulile din Germania nu le-au permis. Acum au un al doilea dosar depus și așteaptă de trei ani un copil, de această dată o fetiță. Autoritățile germane i-au obligat să treacă în cerere limita „o fetiță de până în 5 ani”, deși ei și-ar fi dorit un copil mai apropiat de vârstă cu băiatul lor. Cristina spune că aici apare una dintre marile contradicții ale sistemului: în România, mulți dintre copiii adoptabili au depășit deja acea vârstă, iar dosarul lor rămâne blocat între cerere și realitatea din teren.

Chiar și așa, familia nu renunță. Ionuț întreabă când va avea o surioară, iar părinții lui spun că vor merge mai departe „până când glasul nostru va trece prin toate zidurile prin care mai are de trecut”. După tot ce au trăit, Cristina crede că niciun sprijin instituțional nu poate înlocui prezența unei familii în viața unui copil. Ea îi îndeamnă pe cei care se gândesc la adopție să treacă dincolo de frici și de statistici și „să caute aurul ascuns” din dosarele copiilor care încă așteaptă.