O poezie pe zi: „Scrisoare către un emigrant” – Sorin Diaconescu

Scrisoare către un emigrant

despre ce să îţi mai scriu
despre ţara pe care o ştiai
cu părul lung până la tâmpla bunicii
din constelaţia duşilor dragi
tu o vezi doar în gânduri
dimineaţa când ridici storurile
hm, aici acasă moda s-a schimbat
în loc de chitară
muzica drujbelor răsună
în resturi de codri
munţilor noştri
le-au căzut pădurile…
salbaticiunile se ascund
în birouri rujate
apoi capătă detentă
peste hăuri unde
dreptatea zace ucisă
hoţii îşi fac cruci mari
bisericile poartă ochelari
de cai scăpaţi în cărţi
unde nimeni nu îi mai caută
scrisorile nu se mai scriu
lumea tastează
urări, ordine, legi, fărădelegi
şi fraze blegi
tu ce mai faci, măi emigrantule
mai miroase a căpşuni
în palmele tale crăpate
te mai ustură lacrimile
de sarea marii de acasă
delta îţi mai bântuie nopţile
Oltul şi Mureşul
se mai întâlnesc în suspinele tale
te mai doare tâmpla de Ardeal
mai porţi în haină
măreţia Sfinxului
le mai ţii minte pe Mariile noastre
prinse de mâini tricolore
aici îţi iubeşti ţara în gând
nu ai loc de cei care o iubesc
scotocind-o prin buzunare
pipăind-o în public
cu binecuvântarea legii
şi a preafericitelor bărbi
aici nopţile se rup de muncă
miniştrii ca poeţii
versuri târzii
ordonanţe nocturne
eşti în gândurile lor şi tu
te vor sănătos
să trimiţi bani acasă
dar nu păreri, nu idei, nu voturi
rezistă dar rezistă aşa
nu posta, nu deranja
taci şi dormi liniştit
în statistici
guvernul lucrează
te lucrează
te prelucrează
să nu te întorci
să nu povesteşti
să nu fim împreună
spun ei că dacă iubeai ţara
stăteai aici la pomeni
la coliva lor asistată
să mănânci şi să razi
să dormi în cizmele conştiinţei
să săruţi mâna care te-a furat
în rest, ce mai faci, măi emigrantule
eu bine, bine de tot
plâng puţin pe verso
că să nu vezi
cât mă doare că murim amândoi
iubind aceeaşi ţară
tu acolo
eu aici
măcar tu eşti cineva
eu însă nici nu ştiu
cum să semnez această scrisoare…
un emigrant rămas acasă

Sorin Diaconescu