Viața incredibilă pe care o trăiesc doi tineri căsătoriți. El uită des chipul și numele soției sale

Thomas Leeds, un scriitor englez pentru copii din Londra, în vârstă de 39 de ani, este deseori incapabil să recunoască figurile soției sale Sophie, de 38 de ani, sau ale celor două fiice ale lor, de patru și șapte ani, din cauza unui accident rutier suferit cu 20 de ani în urmă.

După cum relatează Daily Mail, viața de familie este departe de a fi simplă pentru el și familia sa. Dimineața, Sophie își trezește soțul nu cu „Bună dimineața”, ci mai degrabă cu „Cine sunt eu?” sau „Cum mă numesc?”

Dacă el răspunde: „Tu ești soția mea, Sophie”, ea se simte liniștită că are ceea ce el numește „o zi bună a creierului” și îl poate lăsa cu încredere „la conducere” ca tată acasă, în timp ce ea se îndreaptă spre slujba sa de publicare a vânzărilor online în Londra.

Totuși, dacă are ceea ce el numește „o zi proastă a creierului” și nu-și recunoaște soția dimineața, ea va aranja să lucreze de acasă, astfel încât să poată lua copiii de la școală, să gătească ceai și să-i acorde soțului tot ce are nevoie pentru ca memoria să-i revină.

După cum a mărturisit Sophie, aceasta este realitatea de a fi căsătorit cu cineva cu o dizabilitate ascunsă, cauzată de o leziune cerebrală traumatică care l-a lăsat cu tulburare de recunoaștere a fizionomiilor, epilepsie și absolut nicio amintire despre viața lui anterioară accidentului rutier care aproape l-a ucis.

Ea a precizat că oamenii îl privesc pe Thomas și spun: „Oh, nu ești cu dizabilități”, pentru că el este foarte inteligent, capabil și un bun comunicator, dar „dizabilitatea sa este foarte reală”.

Sophie a dezvăluit că sunt zile în care Thomas nu se simte bine sau a avut o criză majoră, caz în care o întreabă don nou: „Cine ești?” pe tot parcursul zilei.

„Tot ce poți face este să-l urmărești pentru a te asigura că este bine, să aștepți ca creierul lui să se așeze și să se întoarcă la noi”.

După cum ea însăși recunoaște, atunci când îl vezi pe Thomas jucându-se cu fiicele sale, el dă aspectul că este la fel ca orice alt tată devotat și îndrăgostit. Inteligent și articulat, arată și discută complet normal, dar uneori pierde firul conversației, scuzându-se: „Îmi pare rău, nu-mi amintesc ce tocmai spuneam”.

„Memoria mea poate fi foarte incompletă. Au fost câteva ocazii în parc când nu am reușit să-mi recunosc proprii copii”, mărturisește el. Probabil că un astfel de scenariu ar umple o mamă de o teroare absolută, dar Sophie și Thomas precizează că au instalate anumite sisteme pentru a minimiza riscurile și pentru a maximiza siguranța.

Este posibil ca Thomas să nu recunoască instantaneu fețele în afara contextelor familiare, cum ar fi casa, dar poate recunoaște vocile – așa că în parc fetele știu să strige sau să facă semn cu mâna dacă el întâmpină probleme în a le alege dintr-o mulțime de copii. Când Thomas le scoate singur, le face și fotografii cu ceea ce sunt îmbrăcate.

„Aparatul de fotografiat este mereu pregătit”, a precizat Sophie. „El face fotografii peste tot, documentând părți uriașe din viața noastră pentru a-l ajuta să-și amintească. De obicei mă recunoaște datorită părului meu vopsit în roșu aprins.

„Simt că avem multă încredere, dar trebuie să fim complet deschiși și sinceri unul cu celălalt. Dacă îl întreb pe Thomas cum se simte dimineața, atunci trebuie să-mi spună adevărul”, a subliniat Sophie.

„Când se simte bine, Thomas este de fapt unul dintre cei mai organizați și bine pregătiți oameni pe care îi cunosc. Planificarea lui este meticuloasă pentru că așa trebuie să fie”, a continuat ea.

Thomas a explicat:

„Uneori poate părea că am uitat pe cineva complet, dar nu am uitat, doar că i-am uitat fața și nu-l pot recunoaște, așa că este un lucru ciudat și complex.

Sunt mult mai bine decât înainte. A fi părinte înseamnă că trebuie să fii organizat, dar memoria mea uneori nu este solidă, așa că pot fi destul de uituc. În unele zile sunt mai capabil decât în altele. Mă pot agăța doar de câteva lucruri odată. Dacă încerc să-mi amintesc prea multe lucruri, atunci se șterge totul.

Poate fi înfricoșător și frustrant, dar sunt foarte norocos pentru că știu când am o zi proastă a creierului încă din momentul în care mă trezesc. Dacă trebuie să plec din casă, mă va însoți un prieten.

Sunt foarte norocos că soția mea are un loc de muncă flexibil, ceea ce înseamnă că poate lucra de acasă, așa că fetele nu sunt niciodată singure cu mine când nu sunt bine. Pentru un plus de liniște sufletească, port o brățară de alertă medicală cu toate detaliile mele și contactele lui Sophie pe ea”.

Cât despre fiicele care se confruntă cu handicapul său, Thomas a spus:

„Întotdeauna am fost așa, așa că ele nu știu nimic diferit și le-am explicat într-un mod pe care ele îl pot înțelege.

Ele știu că uneori tati nu se simte foarte bine și trebuie să stăm acasă ca să mă pot odihni, dar avem mulți membri de familie și prieteni în apropiere care ne ajută.”

Thomas avea doar 19 ani când a suferit o leziune cerebrală traumatică. A fost lovit de un taxi în timp ce traversa strada în Londra, după o zi petrecută împreună cu un prieten.

Aruncat peste plafonul vehiculului, a aterizat în cap; impactul a fost atât de puternic încât a lăsat capota distrusă, parbrizul spart și acoperișul strâmbat.

Dus de urgență la spital, s-a crezut inițial că a scăpat în mod miraculos doar cu o rănire ușoară la cap, tăieturi și vânătăi, dar în următoarele două zile s-a plâns de o durere de cap îngrozitoare, greață și dureri severe de spate.

Thomas nu numai că și-a rupt spatele în trei locuri, dar o scanare de urgență a scos la iveală un cheag mare de sânge la creier. Era „la 24 de ore distanță de moarte” când medicii l-au operat de urgență.

Când bărbatul și-a revenit, inteligența, înțelegerea și vorbirea lui au rămas neafectate, dar fiecare amintire din viața lui înainte de accident fusese ștearsă complet.

De asemenea, țesutul cicatrizat de pe creier l-a făcut să sufere de epilepsie și prosopagnozie – cunoscută și sub denumirea de orbire facială – ceea ce a însemnat că nu-și mai recunoaște familia, prietenii sau casa în care a crescut și nu mai știa să scrie și să citească.

O parte a creierului lui știa instinctiv cine era familia lui și a constatat că îi păreau familiare, dar toată recunoașterea facială și amintirile comune care îi legau pe toți se pierduseră. „Totul a fost nou pentru mine. Eram ca un copil”, a explicat el.

A cunoscut-o pe Sophie printr-un site de întâlniri la șapte ani după accident. Ea a spus: „De la început, mi-a spus că a suferit o leziune cerebrală într-un accident rutier și că a avut epilepsie.

„M-am îndrăgostit de persoana care era, nu de persoana care a fost sau ar fi putut fi dacă nu ar fi avut accidentul. Avea toate acele calități care te fac să-ți bată inima, tic, tic, tic. Nu m-am gândit niciodată la ce nu mi-ar putea oferi, pentru că mi-a oferit atât de multă fericire”.

Singura teamă a lui Sophie în acele zile de început a fost cum va putea reacționa dacă îl va vedea pe Thomas suferind o criză.

„Odată, înainte să avem o întâlnire, un prieten de-al lui Thomas a sunat pentru a mă anunța că nu a putut să reușească (să ajungă la întâlnire – n.r.), deoarece a avut o criză majoră și am izbucnit în plâns”, și-a amintit ea.

A fost atât de supărată atunci, așa cum singură recunoaște, încât a mers la sora ei mai mare care i-a spus: „Nu plânge din cauza asta, are epilepsie, va avea convulsii. Dacă plângi din cauza asta, ai putea la fel de bine să te despărți de el și să nu-l încurci”. Iar Sophie a gândit: „Bine punctat, usucă-ți lacrimile!”

„Întotdeauna am fost o persoană foarte pragmatică și practică și, mai târziu, când a avut o nouă criză înainte de a ne căsători, am știut că pot face față. Eram îngrijorată pentru el, desigur, dar eu însămi nu eram tristă sau supărată”, a mărturisit Sophie.

Thomas a cerut-o în căsătorie cu un inel cu rubin și diamant la aniversarea primei lor întâlniri, stând într-un genunchi în mijlocul luminilor de Crăciun din West End-ul londonez, apoi s-au căsătorit în 2014, la Hengrave Hall din Suffolk. Ziua a decurs fără probleme, deși pregătirile pentru nuntă au trebuit să includă planuri de urgență pentru eventualitatea unei „zile proaste a creierului”.

„A trebuit să-l sun pe diacon și să-i explic că, dacă Thomas ar avea o criză, nu ne-am putea căsători pentru că nu ar ști cine sunt. Planul era ca, dacă nunta nu putea avea loc, să o facem altă dată și să organizez o petrecere pentru toți invitații noștri”, și-a amintit Sophie.

Thomas a completat: „Am fost foarte fericit că m-am trezit în acea zi cu un creier care nu se comporta rău”. Cuplul a fost încântat când Sophie a rămas însărcinată cu prima lor fiică, chiar dacă Thomas a continuat să-și încurce soția cu sora ei, care era și ea însărcinată la acea vreme.

„M-am întors la culoarea naturală a părului castaniu când eram însărcinată, așa că Thomas a avut probleme în a ne deosebi atunci când eram în aceeași cameră”, a povestit Sophie, care a revenit rapid la un păr roșu aprins pentru a evita confuzii suplimentare. În timpul sarcinii, cuplul s-a mutat la părinții Sophiei în estul Londrei și a ajuns să locuiască acolo doi ani.

„Am fost foarte norocoși să avem ajutorul lor. Primii ani au fost plini de atât de multă bucurie, dar a fost și o muncă foarte grea și mi-am asumat cea mai mare parte a sarcinii de îngrijire a copiilor”, a recunoscut Sophie. În prezent, cuplul locuiește în propria casă din Southend, Essex, lângă frații lui Sophie.

Deși epilepsia lui Thomas este bine controlată cu medicamente, aceștia trăiesc cu riscul constant ca el să sufere o criză majoră în fața copiilor.

Ultima criză majoră a lui Thomas a avut loc când fiica cea mare avea trei ani și cea mică era un bebeluș. Ea a fost declanșată de stresul, durerea și lipsa de somn cauzate de moartea mamei lui Sophie care a pierdut lupta cu cancerul de sân în 2018. Din fericire, Sophie era acasă în acel moment.

„Niciodată nu vrei ca ai tăi copii să fie speriați, așa că părinții lui au venit și i-au scos la plimbare pe copii pentru o zi. Tatăl lui, care este medic, a verificat că este bine și l-am urmărit în timp ce zăcea inconștient pe podea, așteptând să se trezească”, și-a amintit Sophie.

„Când a făcut-o, nu știa unde se află. Eram într-o casă cu pereți albi și el credea că este în Spania, cu soarele pătrunzând prin ferestre. Credea că era în 2005.

„Nu am vrut să-i provoc suferință, așa că i-am spus că aceea este casa mea, că tocmai nu s-a simțit bine și este bolnav în acel moment. A trebuit să repet asta și el s-a lăsat să adoarmă și, după un timp, a stat mai mult în picioare, dar m-a tot întrebat cine sunt.

„Când fetele au ajuns acasă, a trebuit să-i spun că, de fapt, suntem căsătoriți și copiii noștri se întorc acasă. Mi s-a părut crud să-i fac asta, era aproape ca un străin, dar ar fi fost oribil pentru fete să se simtă respinse de el. Era încă foarte confuz, dar a putut să le spună că va fi bine, înainte de a merge la culcare”, a continuat Sophie.

De curând, Thomas a scris o carte de aventuri fantastice pentru copii, inspirată din experiența sa de a trăi cu o leziune cerebrală.

O criză epileptică este descrisă de o pagină goală cu stele care explodează, despre care Thomas a spus că nu este doar o „publicare prioritară”, ci o reflectare exactă a ceea ce se simte el.

„După accidentul meu nu am mai putut recunoaște cuvintele și a trebuit să le ascult fonetic ca un copil”, a recunoscut Thomas, care a vizitat câteva școli pentru a sărbători Ziua Mondială a Cărții.

„M-am chinuit chiar să îi citesc cărți ilustrate nepotului meu. Provocarea mea în fiecare zi a fost să citesc o mică parte din ziarul tatălui meu și să încerc să-l memorez. Nu m-am gândit niciodată că voi putea face așa ceva.

Dar mantra mea spune că dacă ceva nu este imposibil, atunci poți să o faci. Dizabilitatea poate fi ceva peste care nu poți trece, dar poți învăța să trăiești cu ea. Dacă poți face un lucru, poți fi bun la asta”, a explicat el.

Remarcabila sa carte este cu certitudine un simbol al propriei sale „călătorii”. „Nu este înfricoșător, este o aventură. Este o poveste de speranță și curaj”, a conchis Thomas.