„Întoarcerea în timp” a unui emigrant român plecat de 20 de ani din țară

Mă aflu în vizită în România, și pentru prima dată de când am plecat (acum aproape 20 de ani), iau în considerație serios repatrierea. Încă nu știu să explic de ce. Dar este prima dată când simt asta.

Nu, România nu a devenit un paradis. (Dealtfel, nici alte țări pe unde am umblat nu au reușit). Nu, nu îl iubesc pe Dragnea, și nici nu îmi fac iluzii că România va deveni peste noapte un nou Singapore. Știu acum că Silviu Brucan a fost un profet fals când a prezis, în 1990, că vom învăța democrația în 20 de ani. A fost un optimist. Eu unul nu îndrăznesc să îl corectez. Mai degrabă am șanse să prezic ziua și ceasul Apocalipsei (Matei 24.36), decât ziua când românii vor ințelege cum vine chestia cu „puterea poporului”.

Și totuși… Cred că este prima vizită pe care o fac în România fără să am nici un fel de așteptări de la nimeni, nici o pretenție superioară că țara ar trebui să îmi ofere mie cel plecat spitale, șosele, servicii de calitate, sau să fac mofturi că trebuie să fiu plătit la fel ca în Occident. Nu că nu mi-aș dori să fie așa. Dar nici dincoace, în Vest, de 15 ani nimeni nu mai îmi oferă nimic pe tava, nu mai știu ce este acela un salariu. Da, mi-ar place să avem mii de kilometri de autostrăzi sau trenuri de mare viteză, și poate că într-o zi, un pic înainte de Apocalipsa menționată, dorința mea va deveni realitate. Dar acum, nu știu de ce, mi se pare absurd să pretind toate astea, de la distanță, ca un spectator de lux de la loja oficială, fără să mișc mai mult de câteva degete (cele cu care scriu textele pe net…).

Cred că este prima vizită în care majoritatea oamenilor pe care îi întâlnesc mi se par simpli și autentici, indiferent de opțiunile lor politice sau nivelul pe care l-au atins pe scara socială, fie că vorbesc cu năduf despre criza permanentă în care se află țara sau dimpotrivă, despre faptul că îi lasă rece. Bineînțeles, mai dai de câte unul, care, după ce se plânge ce greu e în țară, când află că vii „de afară”, se schimbă imediat la față și încearcă să îți demonstreze cât de bine a reușit el, fără să plece nicăieri, ce mașină grozavă are, la ce școală extraordinară merge odrasla, ce vacanțe fantastice face el în Grecia sau la Viena și cum învârte afacerile și banii pe degete. Îl privesc cu simpatie, și știu că în spatele acestor succese pe care le declamă, reale sau imaginare, se află fie o muncă titanică (de care îi este rușine să vorbească), fienițică fanfaronadă de adolescent complexat. Nu știu de ce trebuie neapărat să ne demonstrăm unii altora imaginara superioritate.

Constat cu oarecare mirare dispariția, din partea mea, a ifoselor de diasporean (pe care recunosc, le-am avut în vizitele precedente). Da, în Canada birocrația merge ceas, iar în Europa de Vest ești plătit în Euro. Dar în România poți încă vorbi politic incorect, încă poți să glumești cu chelnerul la restaurant când îți oferă „menu-ul zilei”, și tu întrebi despre „menu-ul nopții”. (Nu mai vorbesc de cazurile de umor involuntar, de genul „Azi la restaurant vă oferim Spania-Rusia de la ora 17:00” sau „Se primesc înscrieri la Școala de unghii” – sau anunțul sec „angajăm fete, cu sau fără experiență” – fără a se preciza în ce domeniu NU trebuie să aibă respectiva experiență.

Altceva ce mi-a lipsit „afară”: în țara natală te poți întâlni repede cu prietenii sau foștii colegi (atîtia câți au rămas pe aici) cu un telefon dat cu 30 de minute înainte, fără să fie nevoie să îți consulți agenda să vezi dacă miercurea a treia din luna viitoare nu cumva își tunde iarba, își repară acoperișul sau are programarea la medicul specialist pe care o care așteaptă de vreo 6 luni.

Mai observ, vizitând cartierul natal, că jumătate din blocurile zonei arată la fel ca acum multă vreme, cu pereții coșcoviți și neîngrijiți, pentru că vreun vecin mai morocănos s-a opus să dea bani pentru „reabilitare”; că modernitatea a trecut pe aici, ce-i drept, dar cam pe fugă, fără să insiste; că figurile familiare ale cartierului sunt aceleași ca acum 25-30 ani: țăranca din piață cu broboadă, care îți lasă la 5 lei kilogramul de roșii, deși prețul afișat era 6, bătrânul cu pălărie de la colț care îți cere un bănuț, fără să ridice privirea, bărbatul cu față buhăita de băutură și cu maioul fără mâneci ridicat peste burtă (de, căldură mare!), muncitorul cu mâinile aspre care repară veșnic aceeași groapă de asfalt, gașca de golănași din stația de autobuz care vorbesc vulgar și scuipă semințe. Sunt toți acolo, la locul lor, la fel ca atunci, de parcă timpul a înghețat. Cu singura deosebire că actorii nu mai sunt de fapt cei de atunci, ci copiii lor, cei care au preluat ștafeta (unii fiind foștii colegi de școală sau de grădiniță). Și numai când îndrăznești să te uiți în oglindă, constați că nici tu nu mai ești flăcăul pus pe șotii de altădată, ci „domnul acela respectabil din America de Nord” – personajul la care te uiți cu aceeași mirare.

Mai trec prin Herăstrău – devenit recent Parcul Regele Mihai – unde prețurile sunt la nivel occidental, iar menu-urile sunt tipărite în engleză, deși chelnerița abia silabisește în limba română. Comanzi „pulled pork”, și riști să fii acuzat de hărțuire sexuală… Găsești la chioșc vafele cu vanilie de odinioară, vata de zahăr și porumb fiert și simți (din nou) că timpul nu a trecut, că toată perioada cât ai lipsit e doar un vis, că ești iarăși copil și aștepți să fii strigat în orice moment de prieteni pentru o miuță cu o minge desumflată în spatele blocului.
Mai vizitezi, pe fugă, locurile dragi de la țară, unde îți petreceai pe vremuri lungile vacanțe de vară. Știi desigur că bunicii nu mai sunt pe acolo, ci dorm la umbra teiului din curtea bisericii, dar ai senzația că sunt pe aproape, că sunt plecați puțin prin sat, și când vor reveni acasă te vor chema să îți arate în fundul curții cum se naște vițelul, cum se iau ouăle de sub găină din cuibar, cum să scoți apă rece din fântână. Praful de pe drum este și el veșnic, greierii care cântă în liniștea serii sunt probabil stră-strănepoții celor de pe vremea copilăriei. Bătrânele satului, așezate în poartă, cu capul învelit în basma, te salută cu respect, iar tu îți dai seama în momentul în care le răspunzi, că ele sunt tocmai fetele acelea care se jucau odinioară desculțe la rău.

Și toate senzațiile și amintirile se amestecă precum culorile pe șevalet, toate te năpădesc acum, când ești cu garda jos, habar nu aveai ca încă fac parte din sufletul tău. Ai crezut că le-ai uitat, dar memoria revine, dureros de dulce, înapoi. Respiri aerul curat al pădurii, calci cu picioarele goale pe pietrele râului, și te simți ca un pește aruncat înapoi în baltă, după ce a stat resemnat în găleata pescarului. Superioritatea vieții occidentale după care am alergat îmi pare acum ca mândria unui pește exotic care urmează să fie prăjit în tigaia vreunui conte… Parcă aș prefera să redevin un peștișor oarecare din balta mea.

Mă urc în avion, gata să plec „înapoi, acasă” în Vest, dar simt firele acelea invizibile că mă țin legat de locurile unde am copilărit. Lacrima despărțirii se transformă în zâmbetul speranței.

„Poate că data viitoare îmi cumpăr numai bilet-dus”…

Gabriel Purcăruș – Text publicat pe pagina Facebook, „100 de povesti calatoare”.

Gabriel Purcăruș este autorul cărții „Corectopia, cum supravieţuim în cuşca diversităţii“, tipărită la Editura „Doxologia“, Iaşi, în 2018.

Conform site-ului  Călăuză ortodoxă, Gabriel Purcăruș este un intelectual român, născut în Bucureşti în 1968, absolvent al Facultăţii de Fizică ‑ Bucureşti, cu o diplomă postuniversitară în Meteorologie la Universitatea Quebec din Montreal. Gabriel Purcăruş este pasionat de şah, marketing, filozofie creştină. A fost antrenat în politica federală canadiană. A publicat eseuri la publicaţiile: Pagini româneşti din Montreal, şi în ţară la: România liberă, Revista 22, Naşul Tv.

În 1999, s‑a decis să plece cu soţia şi cei doi copii în America, la Montreal – Canada.