Un bucătar româno-chinez a deschis în Canada restaurantul „Mamaliga” după moartea bunicului său

Acest articol, povestit la persoana întâi, este experiența Angelinei King, reporter româno-chinez la celebra televiziune CBC (Canadian Broadcasting Corporation).

N-am discutat niciodată despre faptul că sunt româno-chinez cu nimeni din afara familiei mele –  până luna aceasta, când m-am întâlnit cu un bucătar româno-chinez în Toronto.

Am crescut navigând între două culturi în Saskatoon (cel mai mare oraș al provinciei canadiene Saskatchewan), ceea ce a fost dificil în principiu, dar nu m-am gândit prea mult la asta.

Era o rutină să avem un miel care se rumenea la jarul rotisorului din curte în fiecare vară, în timp ce tatăl meu gătea o tocană de legume într-un ceaun, la foc deschis.

Nu m-am întrebat niciodată de ce zdrobeam strugurii cu picioarele în copilărie, pentru a face vin de casă. Sau de ce la domiciliul familiei noastre mai stătea încă o persoană de naționalitate română, în timp ce eram stabiliți în Canada.

În mod similar, așteptam cu nerăbdare să primesc plicuri roșii de Anul Nou Chinezesc (cadou tradițional pentru copii în China) de la mama mea.

Dim sum (gustări chinezești cu pulpe de pui) și drob a fost un ritual de week-end și m-am simțit specială atunci când mama mea a adus pentru mine un costum de dans reprezentând un leu chinezesc, pentru a-l proba.

Am crescut auzind deopotrivă româna, cât și taishaneza (un dialect din sudul Chinei) în casa mea. Pe măsură ce mă maturizam, mi-am dat seama că acest lucru era „altfel” decât educația prietenilor mei, dar eu tot eram mândră de culturile mele.

Totuși, a fost acel moment, pe terenul de joacă, atunci când un băiat m-a păcălit, m-a gonit de pe tobogan și m-a insultat, numindu-mă corcitură.

Acum, majoritatea întâlnirilor sunt mai complicate. Mă confrunt adesea cu un dialog interior după ce cineva îi insultă pe chinezi, știind sau nu dacă sunt chinezoaică. Mă decid repede dacă am puterea să spun ceva: să îi apăr și să îi educ?

Odată, după ce am certat o bună prietenă pentru că a făcut un comentariu jignitor, mi-a spus: „Ei bine, tu nu ești chinezoaică!”

Atunci, cât de chinezoaică sunt? Când ești de rasă mixtă, redescoperirea culturii înseamnă de fapt redescoperirea a două culturi. Poate fi în același timp complex și confuz – de ce spun că sunt româno-chinez și nu chinezo-român?

Acesta poate fi un echilibru fragil – care dorește să te asigure că respectul este acordat ambele culturi în mod egal. Se poate ajunge până la sentimente de vinovăție – dorindu-mi să fi fost mai conectată la ambele mele culturi.

Întâlnirea cu alți româno-chinezi

Pentru mine, o parte din redescoperirea culturilor mele este să învăț de la alții și să le aud poveștile de viață.

Când am citit un articol despre Haan Palcu-Chang, un bucătar româno-chinez din Toronto, am știut că trebuie să ne întâlnim. În afară de sora lui, eu sunt acum singurul româno-chinez pe care îl cunoaște.

După ce a gătit mâncare asiatică în cea mai mare parte a carierei sale, Palcu-Chang a deschis recent un restaurant pop-up românesc, denumit Mămăliga, despre care spune că îl ajută să rămână conectat la o cultură pe care îi era frică să nu o piardă.

L-am întrebat pe Palcu-Chang, ce le spune oamenilor când i se pune o întrebare pe care o primim amândoi des: tu ce ești?

Răspunsul lui: mixt. Pentru el, a fi mixt este o identitate proprie. „Uităm că a fi mixt este povestea în sine, care este în totalitate proprie și complet valabilă”, a spus el.

Ca și mine, Palcu-Chang a crescut cu mai multă influență românească. Când familiile noastre au emigrat în Canada – a mea la Saskatchewan, a lui la Toronto – au simțit o mare nevoie de a asimila.

„Când ești făcut de râs, ridiculizat și lumea se poartă urât cu tine din cauza originii tale etnice, vrei să te integrezi cât mai rapid posibil”, a spus Palcu-Chang.

„Dar cred că toată lumea de pe partea chineză încearcă să redescopere aceste rădăcini acum, deoarece își dau seama ce păcat a fost că nu au făcut asta în timp ce creșteau.”

„Bunicul meu chinez și fratele său au schimbat legal numele de familie din Mack în McHanson. Familia deținea o cafenea în Leask, Sask., iar numele tatălui său, Mack Hun Sun, era deseori scris greșit pe documente.

Un ofițer scoțian RCMP (Royal Canadian Mounted Police) care frecventa cafeneaua glumea și spunea: „Tu nu ești Mack Hun Sun, ești un McHanson. Deci, mama mea de origine chineză a crescut cu un nume de familie scoțian. A fost mai ușor să faci afaceri.”

Principala legătură a lui Palcu-Chang cu latura sa chineză a fost mâncarea, dar s-a gândit la el însuși ca fiind mai mult român – până când a trăit o perioadă în Europa.

„A fost pentru prima dată când am fost forțat să mă gândesc la mine ca fiind asiatic, pentru că toată lumea era de genul: «Oh, ești în mod clar imigrant, chinezule!»”, a spus el.

„Și am zis: «Nu? Nu m-am gândit niciodată la mine așa. Nimeni din Canada nu s-a gândit vreodată la mine așa”, a spus el despre perioada petrecută în Danemarca. „Au fost șocați că pot vorbi fluent limba engleză”.

„Amândoi recunoaștem privilegiul care vine odată cu faptul de a fi ambiguu din punct de vedere rasial, mai ales că românii au pielea albă. Membrii familiei noastre chineze cu drepturi depline nu au acest privilegiu.

Când mama și mătușa mea erau la universitate, au încercat să închirieze un apartament în Saskatoon, dar au fost refuzate din cauza rasei lor. Mama mea este o profesoară pensionară și părinții au cerut ca copiii să nu fie în clasa ei pentru că este chinezoaică.

Când a lovit pandemia și au existat povești despre atacuri rasiste asupra chinezilor, tata nu a vrut ca mama să mai iasă singură din casă.”

Conectarea la cultură prin bucătăria românească 

Palcu-Chang spune că și-a dorit dintotdeauna să gătească și să servească mâncare românească, dar nu era sigur dacă există o piață pentru asta. Dar după ce bunicul său român a murit la începutul acestui an, și-a dat seama că el și sora lui vor fi în curând ultima legătură a familiei sale cu acea cultură în Canada. Așa că a deschis Mamaliga.

El spune că românii au călătorit din întregul Ontario pentru prânzurile sale pop-up. Palcu-Chang a gătit rețete vechi de familie, a învățat altele noi și a preluat cererile oaspeților.

Cea mai mare satisfacție este „ să simți o conexiune la o cultură despre care am avut senzația că voi pierde legătura cu ea”, a spus el.

Palcu-Chang spune că acea legătură se formează discutând cu bunica sa despre rețete vechi, întrebându-și mama despre cele găsite online și vorbind cu familia din România cu privire la felurile de mâncare pe care le-a servit în timpul vizitelor sale acolo. Verișorii săi din România îi corectează meniul pentru o traducere corectă.

Apoi, urmează întâlnirea sa cu românii. „Mâncarea le atinge o anumită coardă sensibilă și toți sunt foarte încântați, iar asta îi inspiră să vină la mine cu idei. Apreciez foarte mult. Mă simt emoționat doar când vorbesc despre asta”, a recunoscut el.

Întâlnirea și discuția cu Palcu-Chang au validat experiențele și sentimentele pe care le-am avut și pe care nu le-am putut exprima pe deplin. Am râs când ne-am împărtășit coincidențele culturale, dar e ceva mai mult decât atât. Sunt experiențe unice doar pentru noi; crescând și navigând în lumea largă fiind româno-chinezi.

La sfârșitul conversației noastre, Palcu-Chang a spus ceva ce îmi imaginez că va rezona cu oricine este de rasă mixtă: „Nu trebuie să fim chinezi sau români. Putem fi micști. E un lucru esențial de înțeles, anume faptul că ne creăm propriile noastre povești. Nu este nimic de care să nu ne simțim mândri.”