Povestea unui român sărac din Spania a fost făcută publică de o jurnalistă: „O viață de om petrecută printre gunoaie”

O jurnalistă spaniolă ne spune povestea tristă a unui tânăr de naționalitate română care cutreieră străzile din Pontevedra (Galiția), în căutarea de vechituri aruncate la gunoi, din vânzarea cărora își asigură existența:

«E ora prânzului în piața España și pe bulevardul Riestra din orașul spaniol Pontevedra. Soarele de amiază încălzește și animă terasele. Zona pietonală a orașului oferă o priveliște plăcută, intimă, cu prieteni savurând o cafea, cu oameni stând la coadă la aprozar și cu discuțiile pline de viață ale elevilor de la liceele Valle-Inclán sau Sánchez Cantón, aflați în recreație.

Brusc, îmi întorc privirea spre strada Pastor Díaz și totul se întunecă. Nu, nu este vina clădirilor înalte din zonă care opresc razele soarelui la acea oră. O imagine dramatică este cea care „întunecă” priveliștea.

Dintr-un container destinat salubrității publice, un tânăr încearcă să scoată ceva din gunoi, cu un fel de băț transformat în clește. Trec câteva minute bune, înainte să-și extragă „unealta” și să închidă capacul containerului.

Apoi, deschide un alt container și repetă operația. Introduce „unealta”, o agită dar nu scoate nimic. Apoi pleacă mai departe, împingând un cărucior de copii rablagit în care, în loc de bebeluș, plimbă niște pungi de plastic pline cu vechituri, câteva haine și un aparat de radio vechi.

Înainte de a pleca mai departe, nu se sfiește să-mi dea câteva detalii din viața lui. Și o face fără dramatism, o viață de la un container la altul.

Îl cheamă Iulian și este de naționalitate română. Îmi spune că acum zece ani a aterizat la Pontevedra pentru că „totul era foarte rău” în țara lui natală. A venit doar cu hainele de pe el, împreună cu alte rude care au venit în același mod.

Nu a împlinit încă treizeci de ani și nu are copii. Cea mai apropiată rudă a lui din Spania este un frate dar mai are și alte rude. Viața lui cotidiană este rezumată în doar câteva cuvinte: „Mă uit prin containere și scot lucruri bune de vândut”.

Astfel, se plimbă zilnic pe străzile orașului Pontevedra, cu „unealta” sa scotocește prin containere și folosește căruciorul paradit pe post de mijloc de transport. Ce găsește în containere?

Zâmbește și spune că oamenii aruncă lucruri utile la gunoi. „Uneori găsesc haine, alteori pantofi, adevărul este că sunt mulți pantofi. Alteori sunt cărți și unele jucării”, explică el.

Obiectele scoase din gunoi le curăță și apoi încearcă să le vândă la un târg de vechituri care se ține în fiecare duminică. Recunoaște că banii pe care îi scoate sunt foarte puțini. Dar el insistă iar și iar că „este ceea ce trebuie”.

Răspunsul său: „este ceea ce trebuie” îl auzi repetându-l mereu în amiaza răcoroasă din Pontevedra, de fiecare dată când îi ceri să încerce o altă viață. Pentru a-l determina să bată la alte uși care să îl îndepărteze de containere. „Este ceea ce trebuie”, pronunță el înainte de a-și lua rămas bun.

Și poate că același lucru îi spune și ruda sa care apare la fața locului, cu care vorbește în limba română și care vine, la rândul ei, încărcată cu vechituri pe care le-a găsit în alte containere. Au mai mult sau mai puțin aceeași vârstă.

Nu stau mult de vorbă, își iau rămas bun și, fiecare într-o altă direcție, se îndepărtează în căutarea altor containere „virgine”. Scena se repetă la indigo a doua zi. Iar dacă îi cauți, aici pot fi găsiți în orice zi a săptămânii.»