Badantă româncă din Italia, la moartea bătrânei asistate: „Ciao, signora Angela!”

Trei trandafiri… un suflet plin de amintiri, de lacrimi, de ură, deznădejde… un suflet plin. Trei trandafiri smulși din imensa coroană ce acoperea sicriul. Inițial voiam doar unul. Lacrimile îmi încețoșau privirea astfel încât nici măcar culoarea acelui trandafir nu o puteam desluși. Roșu… roșu aprins, apoi unul alb și încă unul roz-pal, pentru că „ori unul, ori trei”, îmi spunea soțul doamnei. Am luat trei, un ultim salut, o atingere de mână dată sicriului; abia dacă mai reușeam să îmi ridic brațul, rigiditatea fizică mi-a cuprins și trupul, și creierul, și sufletul. De altfel, atmosfera nu mă ajuta deloc.

„Ciao, signora Angela!”… și fiecare cu drumul său, ea pentru incinerare, eu… nici eu nu mai știam unde să mă îndrept. Voiam doar să plâng, să urlu chiar, să mă trântesc pe jos ca un copil neascultător. Nimic din toate astea nu am făcut. Colind orașul în autobuz, cu trei trandafiri în mână, fără să țin cont de nimic din ceea ce se petrece în jurul meu.

Pe Angela am cunoscut-o în toamna anului 2013 când, ajunsă la Torino din Sicilia, am luat totul de la capăt. Mi s-a promis „marea cu sarea” și nu am găsit nici marea, nici sarea. O prietenă, mai din milă, mai din silă, m-a trimis la ea, direct în cușca leilor! Nici măcar zâmbetul și îmbrățișarea mea de „bun găsit” nu a mișcat-o. Era rece, neîncrezătoare, dură, te îngheța cu privirea; nu o priveam prea des. I-a plăcut ceea ce făceam, nu de mine, cu siguranță. Am rămas… de atunci și până acum, au trecut aproape 7 ani. Am trecut prin multe, a trecut prin multe, îi eram mereu alături… și ea, atât cât o lăsa caracterul. Mai cu timpul se lăsa îmbrățișată, ba mai mult, abia aștepta să o îmbrățișez. Odată mi-a spus chiar „ești fata pe care mi-aș fi dorit să o am”. Nu avea copii, în rest avea totul, un bărbat care o adora și bani să cumpere jumătate sau poate tot satul meu natal.

În urmă cu un an a început un fel de „chemioterapie experimentală”, „răul” îl avea la plămâni. Era încrezătoare, eram la fel și eu, și soțul ei, de altfel. La sfârșit de an situația dânsei s-a agravat… dintr-un spital în altul. De câte ori aveam puțin timp fugeam la ea și îi lăsăm mereu un sărut pe frunte și binecuvântările cuvenite acelor momente, chiar dacă nu prea credea ea în așa ceva, dar spuse de mine erau acceptate. „Așadar, copii (adică eu și soțul meu) duminică mâncăm împreună, acasă la mine”, ne spunea. Era ca și cum te-ar fi invitat papa la Vatican! „Sigur, ne vedem duminică la prânz, Cel de Sus cu voi!”

Ies, chem liftul, ea mă urmărea cu privirea; era atât de educată încât niciodată nu închidea ușa înainte ca liftul să ajungă! Și am rămas cu „prânzul” sau mai bine zis cu „invitația la prânz”, pentru că numai cu câteva zile înainte de așa zisul „prânz” soțul ei mi-a telefonat că trebuie să amânăm invitația pentru că „pe Angela am dus-o de urgență la spital, nu mai reușește să respire”. „Nicio problemă, când iese de la spital ne punem de acord pentru o altă zi”. „Cu siguranță!” Doar că a ieșit în cele din urmă de la spital, dar într-un sicriu… pentru crematoriu.

Timp de aproape o lună i-am stat alături, la căpătâi, o mințeam mereu: „cât ești de frumoasă, azi arăți mai bine, mâine, poimâine, plecăm acasă. Anul Nou îl petrecem la voi sau la noi?” Din zi în zi era tot mai rău, se stingea puțin câte puțin. Îmi zâmbea de multe ori, odată chiar mi-a mulțumit, mi-a fost de-ajuns să îi rămân alături, doar eu și soțul ei. El rămânea toată ziua, iar eu noaptea și  ea… ea nu se mai simțea atât de singură. Nu știu dacă era conștientă de tot cea ce se întâmplă, nici eu de fapt nu eram sau poate refuzam să fiu. Ultimile unsprezece nopți m-am mutat pur și simplu la spital, ziua îmi continuam munca mea cotidiană. Erau nopți când nici măcar nu închideam ochii, nopți când mă uitam la ea și plângeam, nopți când gândurile mă măcinau atât de tare încât nu mai știam pe ce lume sunt. Casa mea nu o vedeam cu zilele, dormeam puțin și plângeam mult.

În seara de 16 spre 17 ianuarie starea ei s-a agravat, de data asta mult mai rău decât de obicei. În acea noapte am rămas amândoi lângă ea, eu de o parte, soțul ei de cealaltă parte a patului, amândoi pe câte un scaun. Orele treceau greu, eram sleită de puteri, soțul dânsei… transparent, galben, sfrijit. Din când în când ea mai deschidea ochii și mișca brațele, ne căuta. Era 6 dimineață. „Trebuie să merg acasă, două ore măcar să mă odihnesc, nu mai pot”, mă gândeam. Am salutat-o… și a plecat… ultimul salut.

Am rămas cu ea, o țineam de mână, asistentul mi-a confirmat că „se duce”, ca răspuns la privirea mea mirată când am văzut că pur și simplu îi iau perfuziile și toate cele ce o mai țineau în viață. I-au lăsat doar, am aflat mai târziu, un sedativ legal, un fel de „a muri în somn”. Agoniza, suferea enorm.

Era 9.20 când a încetat să mai respire. Nu îi mai simțeam pulsul, mâna îi devenea din ce în ce mai rece, am zgâlțâit-o, degeaba… s-a dus. S-a dus cu mine de mână, i-am fost aproape până la ultima suflare celei care odată mi-a spus „ești fata pe care mi-am dorit-o și n-am avut-o niciodată”.

O altă pagină… alte pagini din cartea vieții mele. Să le rup? Sau doar să le întorc? Sunt tot în autobuz, același scaun, altă lume. Sufletul? La fel… plin! Țin încă foarte strâns trandafirii, nu i-am pierdut, ca și speranța mea de altfel, speranța că mâine va fi mai bine. Puține persoane mi-au stat alături, mai puține decât m-aș fi așteptat. Unele nu erau interesate, altele nu înțelegeau pur și simplu „suferința” asta a mea pentru „o babă din Italia”. „Lasă că îi găsi tu alta!” „Ignoranți!”, atât doar pot să le spun. Doar ea, Sănduca, prietena mea din liceu, căruia îi mulțumesc m-a înțeles și mi-a stat alături.

„La vita e breve” (viața e scurtă)… așa îmi spunea ea, doamna mea din Italia, signora Angela. „Să o trăim cinstit, oriunde am fi” adaug eu, „Fiorella”, o româncă din Italia.

Florica Pop