Medic român din Spania: „Se respiră frica în aer”

Cornelia Mitrea este medic de familie în Catalunia, ne-a oferit o imagine proprie a crizei. Iată cum se vede pandemia din cabinetul său:

„Până de curând totul părea normal. Făceam pregătiri de sărbători.”

Sunt medic de familie în Spania din 2011, am făcut rezidențiatul aici și am rămas să lucrez ulterior în aceeași zonă. Până acum două săptămâni, toată lumea avea aceleași preocupări: pregătiri pentru Paște, pregătiri pentru vacanța de vară. Dintr-o dată, se instaurează starea de alarmă sanitară, Coronavirus a început să ucidă și în Europa. În primă fază, mulți nu cred, încă poți auzi că este „doar o altă gripă”, treptat încep să înțeleagă că e un virus agresiv, necunoscut și care ne răpește un cunoscut sau pe cineva din familie. Nu suntem pregătiți pentru moarte.

„Se trăiesc adevărate drame zilnic.”

Eu lucrez acum într-o clinică de urgențe unde cazurile ușoare primesc tratament și merg acasă, iar cele grave sunt trimise la spital. Se respiră frica în aer, acum două săptămâni trimiteam toți pacienții cu pneumonie bilaterală la spital pentru internare, ieri (duminică, n.red.) erau trimiși acasă cu tratament pentru că spitalele din zonă au pacienți internați de 5 ori capacitatea normală, se trăiesc adevărate drame zilnic, poate cel mai dureros este să îl ajuți pe un pacient muribund cu un apel video unde își ia rămas bun de la familia care nu poate fi lângă el (din cauza contagiozității bolii) și tu să fii cel care îl ține de mână în ultimele sale clipe.

„Nici colegii mei nu au fost testați.”

La televizor sunt multe știri, nimeni nu explică disperarea populației, sună poate și 500 de oameni în fiecare zi la centrul unde lucrez, îi îngrijorează o tuse, o durere de cap, un început de febră, vor să știe dacă le putem face testul de Coronavirus. Cu rușine și impotență le spun adevărul, că nici colegii mei care sunt cu febră acasă sau cu simptome mai grave nu au fost testați, că până în momentul acesta se fac teste doar la spital și când pacientul este în stare gravă. Mă pune pe gânduri viitorul, mi-am pus problema să îmi iau familia și să o duc într-un loc care poate știe să facă față unei astfel de situații de criză. Sunt îngrijorată pentru părinții mei, pentru socrii mei.

„Sunt încă multe necunoscute despre tratamentul definitiv.” 

Mi-e teamă că se va ajunge la ceea ce aici numesc „medicină de război”, cineva va trebui să aleagă cine trăiește și cine nu. Mi-e teamă că pacienții mei o să simtă teama în vocea mea atunci când sună pentru ca cineva să îi ajute când sunt pierduți, speriați, neajutorați. E o teamă ce îmi aduce aminte de împușcăturile din 1989 când am dormit pe covor câteva nopți, de teamă că ne vor împușca. Avem arme cu care să luptăm, sănătatea publică luptă din răsputeri, dar sunt încă multe necunoscute despre tratamentul definitiv și consecințele pe termen lung la cei care supraviețuiesc.