Pandemia televizată și reacțiile suburbane. Barbarul din spatele tastaturii: geneză, cauze, comportament

O asistentă medicală vorbește despre sistemul sanitar spaniol, descrie felul în care s-a contaminat și expune propria experiență într-un interviu televizat. Un gest util, primit cu speranță și bunăvoință de telespectatori, un demers bogat în informații pentru cei care doresc să afle mai multe despre comportamentul coronavirusului.

Dar nu întârzie să apară barbarul de pe canapea, consumatorul de informație îndoielnică, bubulul de serviciu și tămăduitoarele omniprezente. Pe rând și împreună, se țin de mână.

Irina a terminat o postliceală sanitară de stat în 1997. A lucrat câțiva ani în România și a plecat în Spania, unde profesează din 2009 ca asistentă medicală într-un centru privat. Guvernul spaniol a reacționat cu întârziere, sistemul sanitar fiind nevoit, cel puțin în primele zile din martie, să facă față pandemiei cu „mâinile goale”: fără echipament necesar, fără măști, fără combinezoane, medicii și asistentele au fost primii care s-au contaminat fără să realizeze acest lucru.

Nu au existat teste la dispoziția cadrelor medicale decât la sfârșitul lui martie. Până atunci s-au aplicat doar celor care ajungeau la Urgențe în stare foarte gravă. Nici astăzi, 7 aprilie, nu se fac teste la cerere. 

Nu voi detalia în exces pentru că informațiile au saturat deja publicul. Dar am ales să scriu astăzi despre reacțiile grotești în fața unui fapt cât se poate de normal: un om de televiziune cu zeci de ani de experiență îi ia un interviu unui profesionist sanitar din Spania. Materialul poate fi văzut accesând linkurile din subsol. 

„Povestea” este transparentă: întrebările curg firesc, la fel și răspunsurile, se descrie începutul contaminării, se trece prin perioada zilelor critice, rezultatul pozitiv al testului a venit după publicarea interviului, totul este cât se poate de limpede pentru un consumator de informație de nivel mediu. 

Irina nu este un om care să iasă în public. A fost foarte dificil să accepte prezența televizată și a făcut-o doar pentru că experiența sa este utilă oamenilor care au nevoie informații reale. 

Aici reîncepe nedumerirea mea. De fapt, nu aș vrea să mint. Nu este o nedumerire pentru simplul fapt că mă lovesc de următoarele întrebări de zeci de ani încoace, e doar o recuperare periodică a unor reflecții personale: 

De ce sunt (unii dintre noi, desigur) oamenii lipsiți de educație, de ce vor să consume doar informație proastă, îndoielnică, de ce suntem dispuși să înjurăm în mod gratuit, să luăm peste picior orice, la orice oră din zi și din noapte? 

Cum se explică pofta cu care un semianalfabet iese din culcușul său și percutează cu insulte, jigniri și calomnii de tot felul spațiul public? Din ce cotlon al societății ies indivizii care, expunând un bagaj impresionant de frustrări și de ură, practică imprecația cu seninătate? 

Cine este vinovat pentru milioanele de comentarii suburbane din spațiul digital al ultimilor ani? Cu ce se hrănesc acești oameni care nu fac altceva decât să înjure, să creadă în alifii ancestrale și în divinități care vindecă până și cancerul cu suc de mere și bicarbonat în zeamă de lămâie? 

Protagonista nu este asistenta medicală din Spania. Nici faptul că este contaminată și că există morți în jurul ei, unele dintre colegele sale având chiar membri ai familiei incinerați în momentul în care scriu aceste rânduri. Nici măcar interviul televizat nu contează. Ci doar furia și impetuozitatea cu care un segment al publicului își permite să scuipe și să calce în picioare un demers de o normalitate infinită într-o societate civilizată: comunicarea asumată a unor experiențe proprii. 

Hârtia are sensibilitate proprie, nu suportă orice formulare. Mai ales dacă vrei să transmiți în mod decent un mesaj. Din acest motiv mă voi feri să împart adjective, deși instinctul mă împinge către păcat. Am cules câteva reacții ale personajelor principale de astăzi, „înțelepții cu punga plină de semințe”:

– „femeia NU s-a legitimat, infirmiera asistenta, DACA NU are asigurare medicala NU se duce la doctor. Deci ea NU lucreaza in spital !!!,”

– „Aaceasta asistenta sau infirmiera, NU si-a aratat legitimatia, lucreaza la un centru de recuperare, NU spital, deci daca a contactat virusul de acolo este la fel ca cei care l-au luat din avion sau autocar.”

– „cadru medical sta acasa in izolare dar nu a fost testata daca are sau nu covid19”

– „Ce vrãjealã pe „doamna medic” care a lucrat cu studii de farmacie din tarã ca femeie de servici într-un azil din Spania…uite asa se dezinformeazã lumea si se nasc eroii !!”

– „probabil, un medic sau o asistentă niciodată nu ar fi procedat așa cum a procedat asta: a fost la medicul de familie bolnavă de covid.”

– „Doamne tu stii ce vorbesti nu vreu sa te jicnesc dar gindeste inainte sa vorbesti la ce ajuta acest rahat de interviu”

– „Cati bani ai luat sa ne mintii ?”

– „Bea zeama de varză”

– „Faceți sauna la 80 de grade și sa faceți inhalații cu ceai de Mușețel și scăpați de virus și cu uscătorul de par ancalzita nasul și gura inhalați bună apa cu argint coloidal ionic este dezinfectant natural pt. Nas și gura spălat pe mâini și fata.”

Am selectat, cu blândețe și oarecum amuzat, doar un număr redus de aberații. Sunt suficiente pentru a arăta nivelul la care pot ajunge unii oameni. Să trecem acum la cauze, cu convingerea că nu voi putea să inventariez complet totul.

De unde vin sălbăticia, furia, ura, pofta de a insulta, dezacordul spontan afișat fără discernământ, de unde vin exprimările complet agramate? Din punctul meu de vedere, este destul de simplu: educație precară și expunerea zilnică și prelungită în fața unor surse de informare de foarte proastă calitate. 

Despre educație putem vorbi în continuare câteva zeci de zile și nopți. Cu toții ajungem într-un final la axioma „Educația e de vină, domnule. Nu vedeți cât s-a distrus până acum, nu vedeți că nimeni nu face nimic?” Este foarte adevărat. Putem arunca și noi cu petarde înspre sistemul educațional, este incredibil de simplu. Putem să crucificăm profesorii, părinții și elevii, îi putem arunca pe fereastră și pe politicieni, unii după ceilalți, fără grabă. Ca-ntr-un show distopic.

Știm că se fac greșeli, suntem cu toții de față. Când vine vorba despre educație, se introduce capul în pământ și vedem iarăși un ocean de ghiocei sfioși, gata să moară sub bocancul hidos al ignoranței colective. „Educația e la pământ”, iată încă o lozincă general valabilă. Nu sunt fonduri, totul e politizat, s-a umplut sistemul cu suplinitori care au dificultăți în a plasa cratimele la locul lor. 

Vi se pare cunoscut totul până acum, nu-i așa? Educația asta proastă se face vinovată și pentru comportamentul „imbecilului online”, așa cum afirma odată Umberto Eco. Dar ce facem în continuare, cum procedăm? Pentru că revin cu o obsesie. Este vorba despre un cerc vicios, dar mai ales despre imposibilitatea spargerii sale:

Suntem needucați – De ce suntem așa? – Pentru că sistemul e slab și pentru că nu există interes să fie altfel – Ne vor proști – Cine? – Politicienii. Pentru că proștii pot fi guvernați mult mai ușor –  Dar cine îi alege pe politicieni? – Tot noi – De ce? – Pentru că suntem needucați. 

Vedeți cercul vicios? Da? Bine. Acum intervine obsesia mea: cum ieșim din el? Cum îl spargem? Dar nu peste o sută de ani, că m-am săturat de varianta „pas cu pas”. Ci acum. Azi. Mâine. Aștept soluții. 

A doua cauză care conduce către comportamentul barbar al comentatorului online: mass-media de calitate îndoielnică.

Au mai rămas, ca peste tot în lume, doar câteva surse credibile, decente, independente, care folosesc argumentul rațional și spiritul critic. În rest, ce vedem? Ce percepem? 

Chiloți, sâni, botox, artificii, alcool, filme proaste, subcultură, manipulare evidentă, concubinaj pe față între jurnalism și politică, linii editoriale care au deviat de mult de la principiul universal al deontologiei profesionale: Spune-i omului ce se petrece în lume. Imensa majoritate a presei este acaparată de compromisuri obscure, de interese politice și economice, de personaje care abia pot lipi cu succes două fraze între ele. 

Fabricile particulare de titluri universitare și atmosfera pestilențială din politică, economie și mass-media, au transformat radical produsul pe care cititorul (sau telespectatorul, după caz) îl primește în fiecare zi: calitate minimă, partizanat, subiectivism, amatorism total, dejecție mascată, informație „pe genunchi”, știri trunchiate. Un complex de „vitamine” expirate pe care publicul este nevoit să le consume în lipsa unor oferte echilibrate de pe piața media. 

În acest mod se naște, fără să am pretenția unei expuneri exhaustive a cauzelor, profilul „barbarului online”, acel individ care scrie, comentează, înjură, face spume în colțul gurii, fără să-și conecteze, de regulă, creierul la tastatură. Pentru că gestul acesta, din păcate, este din ce în ce mai greu de realizat.

Relația sistem cognitiv-expresie publică a devenit infantilă, lipsită de coerență, spontană și degradantă. Pentru că sursa, creierul în cazul de față, nu se mai hrănește cu informație coerentă, de calitate. 

Nu știu de ce, poate că îmi veți explica dumneavoastră, dar doresc să închei cu o glumă pe care am văzut-o zilele astea, unde altundeva?, pe net: 

Anthony Hopkins, în rolul canibalului Lecter: „Nu vă faceți griji dacă se vor termina alimentele. Ne avem unii pe ceilalți.” 

Interviul amintit în deschidere poate fi văzut pe site-ul Televiziunii Române și pe pagina de facebook Rețeaua de Idoli, administrată de realizatoarea TV Irina Păcurariu.