Gabriel Bota: „Mi-e teamă să nu cadă naibii căruța cu totul în prăpastie!”

Pentru că am ales să aducem românilor de pretutindeni materiale de calitate, analize, interviuri, l-am rugat pe Gabriel Bota din Cluj-Napoca să-mi răspundă câtorva întrebări care ne frământă pe toți în această perioadă. L-am găsit lucrând, noaptea târziu, atunci când restul familiei merge la culcare. Prozator, poet, promotor cultural, un om care se consumă și strânge din dinți pentru carte și pentru public, întreprinzător, ciclist, călător, specialist în whisky și ciocolată neagră, și-a rupt din timp și mi-a oferit câteva dintre îngrijorările sale actuale. A scris „nu mă numesc Eu!”, „Sushi”, „Mind trip”, „Motanul s-a sinucis”, lucrează acum la „Fucking love”. Îi rămân dator, nu e deloc simplu să te trezești în fața unor întrebări pe nepusă masă. Câteva idei în deschidere:

„temerea mea e că nici acum nu vom învăța, nu vom realiza ce ni se întâmplă”

„în sfârșit pereții casei nu mai răsună a liniște”

„oamenii cred în orice, mai ales în prostii, cei care guvernează sunt cei mai idioți”

„încă un efect: clar infracționalitatea o să crească!”

„Piața s-a dus deja în cap. Cei mici, nu mai au nici o șansă.”

„Scriu, deci muncesc. Citești, deci ajută! Cam ăsta e mesajul.”

Te-am invitat pe o platformă dedicată în special românilor din străinătate. Cum trece omul Gabriel Bota, cu cei dragi alături, prin criza asta nenorocită? Cum e Clujul astăzi? Cum ești tu? Cum sunteți voi, acum, între cei câțiva pereți ai casei?

Salutare. Sunt onorat că m-ai invitat să vorbesc aici. Voi încerca să răspund punctual la întrebările tale, dragă Paul, fără să mă întind foarte mult. Cum s-ar zice, Gabi trece, criza asta nenorocită rămâne! Sincer să fiu, am impresia că trec printr-un tunel cuantic, un fel de scenă idioată dintr-un film de duzină. Un suprarealism din care nu mai scapă nimeni, chiar nici suprarealismul în sine. O scenă în care actorii sunt trimiși acasă și inventează replici pe care niciun scenarist nu le ia în considerare. Adevărul pe care tot încerc să-l surprind zilele astea e următorul: jucăm (cu toții) într-un film în care ne auto-dezvăluim fiecare, nu știu dacă ne redescoperim ci pur și simplu aflăm mai multe despre noi, despre comportamentul social și capacitățile (incapacitățile) noastre de a suporta o stare de fapt. 

Parcă se vede foarte clar că nu trăiam în viața care trebuia, parcă se vede foarte clar că nu făceam ceva bine, parcă se vede foarte clar că nu am făcut destul în propriul nostru trecut. Și temerea mea e că nici acum nu vom învăța, nu vom realiza ce ni se întâmplă. Și nu se întâmplă altceva decât faptul că trebuie să ne educăm mai mult, să fim mai responsabili, să nu mai înghițim tot cu gura căscată ci să mai și reacționăm în mod Colectiv, să ne redefinim comunitățile și să prețuim viața și pe Celălalt. 

E simplu, ai grijă fiindcă doar Altcineva poate avea grijă de tine! 

Pfuui, știu, vorbesc prea mult. Eu stau în casă pentru că vreau să-mi protejez familia. Am ieșit doar foarte puțin și am văzut un Cluj în care doar macaralele mai atârnau de cer, blocurile ridicate pe credite stau înlemnite în șantiere străbătute doar de stafii. În rest, se aud păsărele și pocnetul mugurilor pe crengile de măr. Și ce să-ți zic, în sfârșit pereții casei nu mai răsună a liniște. Sunt vii, aud glasuri de copii și părinți alături, împreună, mai mult ca niciodată până acum. E bine, chiar nu mă plâng din punctul ăsta de vedere. Într-un fel ciudat, sunt chiar recunoscător acestei stări de fapt.

Ne isterizăm mai mult decât trebuie? Ce senzații ai despre felul în care percepem și suntem invitați să digerăm imaginea pandemiei în aceste zile? 

Răspund scurt: DA! Este o isterie care se construiește pe sine. Dar vreau să argumentez nuanțele. Baiul e că nimeni nu mai are încredere în nimeni. Baiul e că nimeni nu mai are încredere în Stat. Pentru că în convingerea noastră nu există altceva decât: Statul fură! Și o face probabil și acum. În mod normal, Statul trebuie să comunice eficient și să preia frâiele cu adevărat. 

Mi-e teamă să nu cadă naibii căruța cu totul în prăpastie. Oricum avem roțile descentrate. Dau un singur exemplu paradoxal: societatea civilă ajută spitalele Statului, spitale în care Statul și-a băgat picioarele. La fel s-a întâmplat cu educația, infrastructura etc. 

Și mai e ceva. Zici că a luat-o pe ulei întreaga omenire. Mă gândesc doar la președintele Braziliei care a declarat că totul e o conspirație. E clar că omenirea duce lipsă de o criză de Lideri. Dă o privire doar în US, în UK etc. Mă rog, să înțelegem mai bine raportându-ne global la cum au evoluat lucrurile: a apărut un virus, oamenii se îmbolnăvesc și încep să moară, oamenii încep să se impacienteze, unii își fac provizii, alții fac bășcălie de ei, glumele se îngroașă, oamenii bolnavi sunt tot mai mulți, morții la fel, se nasc teoriile conspiraționiste, oamenii cred în orice, mai ales în prostii, cei care guvernează sunt cei mai idioți, ceilalți de pe lângă cei care guvernează fură, alții sunt oportuniști, prețurile cresc, fraierii plătesc, apar tot mai mulți săraci, ușor dar sigur, tot mai mulți, nimeni nu mai are încredere în nimeni ș.a.m.d. 

După cum vezi, tabloul e plin. Aici mai intră celebrele fake news-uri și inepții nemăsurate. Sfatul meu e să stăm chill. Știm că trebuie să stăm în casă. Bun. Să o facem. Apoi, știm că trebuie să ne informăm. Să o facem, dar să ne folosim creierașul puțin și să folosim surse de încredere. Și mi-ar plăcea ca Statul să intervină aici, să amendeze grav orice abatere (care n-are legătură cu literatura de exemplu). Apoi, mai trebuie să ne adunăm să mergem mai departe. Oricât de tare a trecut buldozerul peste noi. Altfel spus, probabil că ar trebui să ne scoatem din cap apocalipsele iluzorii (sigur apocalipsele vin altfel) și să începem cu adevărat să clădim ceva, poate e chiar momentul propice (paradoxal) să producem revoluții! Doar să mai pulseze ceva în noi, ceva tărie de caracter!

Temerea mea vine din această evidență de judecată: când fac greșeli sau trăiesc într-o greșeală, pe oameni îi cuprinde orbul găinii și nu-și dau seama decât foarte târziu ce grea le devine sacoșa aia cu dungi Louis Vuitton pe care o cară în spate. E ca în fabula povestită de Menenius Agripa despre mădularele corpului care se răzvrătesc împotriva stomacului, dar cred că acum stomacul se va răzvrăti la un moment dat. Foarte tare.

Suntem destul de responsabili, suntem pregătiți pentru ce va veni? Este vinovată diaspora pentru că „aduce coronavirusul în România”?

Răspund iarăși scurt: NU! Statistic, majoritatea nu se comportă responsabil. Nu suntem pregătiți pentru ce va veni. Deocamdată nu știm că vine altceva decât vara și criza financiară cu toate repercusiunile ei. Baiuri sunt multe, poate prea multe să le evidențiez. 

Hai să ating subiectul tău. Diaspora nu poate fi considerată vinovată pentru că aduce virusul. Pe simplul motiv că virusul ajungea oricum și a ajuns oriunde în lume. România nu putea fi ocolită. Vinovați sunt cei (diasporă sau nu) care au călătorit oriunde și nu au respectat legile sau restricțiile țării în care au intrat (că e România, Uganda, sau oricare alta), că i-au contaminat pe alții pur și simplu fiindcă-s tâmpiți. Știu cazuri clare de „românași” care s-au apucat de nunți, s-au fălit prin magazine, i-a durut în cot de „recomandări”. Dar, să înțelegem: nu e de condamnat Diaspora ci indivizii, anumiți indivizi, mulți dintre ei așa, cum să mă exprim, dubioși. 

Îți mărturisesc ceva. Locuiesc undeva aproape în centrul Clujului, zonă ferită cumva de forfota zilnică. De când cu starea de urgență, de la geamul mesei de lucru, nu observ altceva decât personaje pe care nu le mai văzusem niciodată până acum umblând pe aleile din față. Ei bine, personajele astea sunt, puțin spus, cu interes. „Băeții” ăștia au început să se plimbe ca-n parc pe niște alei, între blocuri de locuințe. N-au nicio treabă cu măști, proceduri, declarații, rahaturi. În schimb, observă orice mișcare de pe la ferestre, uși care se închid și se deschid. Chestiuțe de genul ăsta. Și nu e imaginația mea, e o certitudine pe care ți-o relatez întocmai. Îi văd deja de vreo 15 zile. Și-s tot mai mulți, și-s tot alții. „Băeții” ăștia au aterizat de undeva, dar au aterizat cu buzunarele goale. Și cine știe ce o să urmeze. Ah, și încă un efect: clar infracționalitatea o să crească!

Ce crezi că ne așteaptă pe plan economic? Citesc descrieri apocaliptice în legătură cu bursele, fondurile de investiții, milioanele de șomeri. Cum sunt afectați cei „mici”, întreprinzătorii care nu pot să iasă pe piață decât prin propriile forțe? 

Greu de spus. Pe propria piele o simt încă din ianuarie. Toate investițiile s-au oprit brusc. Eu activez, ciudat, în domeniul IT. Dar nu mai am de lucru nimic din prima săptămână a lui februarie. Zău că nu știu din ce o să-mi întrețin familia. Piața s-a dus deja în cap. Cei mici, nu mai au nici o șansă. Problema nu e momentul de acum, problema este consecința lui Acum. E simplu: o afacere mică ce are investiții în spate și niște bani pe care trebuie să-i returneze băncilor sau unui fond european, dacă nu produce o lună, e gata dusă pe apa falimentului. Știu deja foarte multe astfel de cazuri. Milioanele de șomeri vor exista, probabil. Însă, am mare încredere în Europa și în forțele ei. Cumva, dacă statele UE vor sta unite, vor găsi formule să redreseze lucrurile. Dacă am în ceva încredere în acest moment, acea încredere o am în Uniunea Europeană. 

Scrii poezie, proză, ai opinie, promovezi cultura în Transilvania și pe unde se mai poate. Ce fel l-a găsit pandemia pe omul cu litere Gabriel Bota? Cum se simt cărțile tale acum? Spune-mi despre ultimele tale fapte de „vitejie” culturală. 

Am obosit. Probabil și tu. Oamenii care promovează cultura sunt cei mai predispuși la dispariție. Glumesc, sau sper să fie doar o glumă (în sinea mea). Cărțile mele se scriu. Încet, foarte încet. Cele pe care le am în minte poate de ani de zile. Încerc să lucrez la ele. Atât cât îmi permit copiii (timpul de lucru într-o casă aglomerată e doar după ora 22.00 când toată lumea sforăie). Mi-am propus ceva sinistru de greu, să public imediat ceea ce scriu. Cartea se numește „Fucking love” și proiectul „Cumpără o poveste și ajută unitățile medicale”. 

Practic fac ceva ce cred că pot să realizez, să fac cumva ca și literatura să ajute această perioadă grea. Scriu, deci muncesc. Citești, deci ajută! Cam ăsta e mesajul. Proiectul cred că-l cunoști. Altfel spus, eu scriu în fiecare zi o poveste în carte. După ce scriu, public. Fiecare cititor, dacă vrea să citească, trebuie să „cumpere” povestea donând minim 10 lei, bani care vor fi folosiți achiziției de echipamente necesare în unitățile medicale. Mi-am zis că trebuie să ajut și eu cumva. E singura idee care mi-a trăsnit prin minte. Până acum, nu pare să fie rea!

Te îmbrățișez! 

Și noi, Gabriel Bota. Îți dorim numai bine și multă sănătate!