„Boris Johnson nu e-n toate mințile.” O asistentă româncă despre violența din suburbiile Londrei

Mariana S. este asistentă medicală în Anglia. A vrut să-i păstrăm anonimatul pentru că ne-a oferit și detalii din viața privată, și câteva amintiri cu care nu ar dori să supere pe nimeni. Ne-a interesat în principal povestea: felul în care vede acum criza coronavirusului, câteva diferențe dintre cele două sisteme de sănătate (românesc și englezesc), ne-a spus că îi este teamă și se simte deseori în nesiguranță. O imagine scurtă, un flash londonez prin ochii unei românce. 

Discuția a avut loc joi noapte, pe 26 martie. Între timp, premierul Boris Johnson a fost depistat pozitiv la testul coronavirus. Despre el Mariana crede că „nu e-n toate mințile”.  Mai spune că „este convins că virusul nu știe să înoate și nu va ajunge în UK, de aceea nu a luat măsuri de protejare a populației din primele zile”. 

Spune-mi câte ceva despre tine. Cum ți-ai deschis drumul către străinătate?

Uite, din scurt: am 44 de ani, am terminat postliceala sanitară în 1998. Am doi copii – Mircea merge pe 16, Alex pe 21 de ani. Divorțată din 2008. M-am angajat imediat după terminarea școlii. Mai întâi într-un dispensar, după aceea au apărut medicii de familie și am lucrat într-un cabinet. Am trecut printr-un spital de copii și am continuat ca asistentă medicală într-o grădiniță până în 2015. De cinci ani sunt în UK. Spune-i Anglia, spune-i Londra, spune-i cum vrei tu. Sunt printre briți, aproape că m-am obișnuit. 

De ce ai hotărât să pleci? 

Am început să mă gândesc la plecare încă din 2009. Tăiaseră nerușinații ăia (Băsescu și Boc – n.red.) salariile cu 25%, divorțasem, eram singură cu doi copii. Dar am ezitat multă vreme, am crezut că se vor îndrepta lucrurile. Venise criza economică și peste noi, nu se auzeau vești bune de nicăieri. Căutam, întrebam, completam mereu formulare pentru plecatul afară. Am cheltuit foarte mulți bani pe traduceri și „mii” de taxe și timbre fiscale, ștampile, hârțogăraie. 

Cum ai găsit Londra? E o imagine foarte urâtă cea pe care mi-o descrii.

L-am adus și pe cel mic, pe Mircea, cu mine. Visa să vină, i-ar plăcea să lucreze aici, să-și facă un viitor. A stat un an și jumătate, nu a putut mai mult. Din primele zile de școală a fost bătut cu pumnii și cu picioarele, i s-a spart telefonul. Locuiesc într-o zonă de lângă Londra, jumătate de oră faci cu trenul până în centru. Dar e nesigur, e un orășel cu multe probleme. Sunt multe găști și există multă violență pe stradă. Am vrut să-l mut la altă școală și am încercat trei variante. Nimic convingător, atmosfera de nesiguranță m-a făcut să dau înapoi. M-am așteptat ca englezii să ne privească de sus din prima zi, să ne desconsidere și să se uite chiorâș la noi. Dar nu doar ei fac asta, surprinzător. Ura vine și din partea altor naționalități. În special din partea străinilor născuți aici, unii dintre ei au convingerea că sunt britanici de viță veche.

Violență, găști de cartier, un minor ucis. Te simți în siguranță acolo? 

E o atmosferă pe care nu o bănuiam că poate fi atât de urâtă. Te gândești că englezul te-ar putea privi ciudat, că vii în țara lui și că-i „ocupi” teritoriul, vii pe piața muncii și îi „furi” privilegiile. Dar nu e doar asta. În suburbiile Londrei situația e scăpată de sub control. Pe Mircea l-am trimis acasă. Nu a mai putut să stea. În drum spre aeroport se uita în toate părțile, îi era teamă. Acum e acasă de câteva luni. S-a schimbat, e violent, e și mai agresiv. După câteva zile de la plecarea lui am găsit toți vecinii hârtii lipite pe uși: poliția ne anunța că fusese înjunghiat un minor în spatele blocului în care stau. Se cerea ajutor din partea comunității, aveau nevoie de informații. Mircea îl cunoștea pe puștiul ucis, reușiseră să devină, într-un fel, amici. 

Valul de ură împotriva străinilor s-a intensificat imediat după Brexit. Unele colege și acum mă întreabă când plec, când am de gând să-mi fac valizele? Așa, cu zâmbetul pe buze, dar se simte răceala. Nu mi se pare normal. Multe dintre ele sunt ca și mine, străine: ucrainence, poloneze… Poate că ele au cetățenie, poate că sunt venite de mai multă vreme și au senzația că au drepturi în plus. E ridicol. 

Povestește-mi cum se lucrează într-un spital englezesc. Atmosfera diferă mult de cea de-acasă?

Muncesc în două secții, Diabet și Radiologie. Într-un spital de stat. Mi-a luat ceva timp să mă obișnuiesc cu sistemul de aici, unii parametri se modifică de la un spital la altul, de la un oraș la altul. Când schimbi locul de muncă trebuie să faci de fiecare dată niște cursuri pentru a fi la zi cu regulile din fiecare spital. Dar e ok în general, se muncește mult, se și câștigă destul de bine dacă faci ore suplimentare, gărzi, există respect între noi. Sunt medici care te consultă înainte de a face anumite lucruri, în special cei care lucrează în mai multe spitale deodată și se trezesc că se schimbă protocoalele peste noapte. Ne putem atrage atenția reciproc dacă observăm erori, aici nu m-am lovit de „sindromul zeului în halat alb”. 

De multe ori îmi aduc aminte de spitalul de copii în care am lucrat, de un medic sărit de pe fix care bătea copiii. Îl știa toată lumea, nu puteai să faci nimic. „Somitatea” dicta pe secție, avea pile peste tot. Dacă ridicai privirea sau dacă îndrăzneai să spui ceva, zburai imediat. Și sila m-a făcut să plec, și mizeria umană a unora. Sistemul acela murdar în care angajările se fac pe șpăgi de mii de euro, pe pile sau pe amantlâcuri, m-a umplut de greață. Aici, unde lucrez, nu o dată ne-am trezit cu „ward manager”-ul printre noi. Venise să strângă chiloți, pijamale și cearșafuri, a dus sacii la spălătorie pentru că nimeni nu-și vedea capul de treabă. Prima dată m-am șocat. Ieșise din birou și căra sacii cu căruciorul.

Se simte, cred, intrarea coronavirusului și în Marea Britanie. Cum vezi totul de la locul tău de muncă? 

Boris Johnson e un tâmpit, nu știu ce are în cap. Din cauza lui și a săriților de pe fix care-l înconjoară, vom avea zile grele aici cu coronavirusul. A bagatelizat totul, ia totul în glumă. Cred că nu gândește normal, altfel nu-mi pot imagina de ce nu a luat măsuri de protecție de la bun început pentru populație. Nu știu ce să zic, poate că-n mintea lui virusul nu va ajunge la noi pentru că nu știe să înoate. Cum suntem înconjurați de ape, cred că-și închipuie că suntem feriți. 

„Nu am avut voie să ne atingem de măștile de protecție”

La un moment dat, acum vreo două săptămâni, aveam în spitalul în care lucrez stive întregi de măști de protecție, de echipament, de mănuși. Nu aveam voie să ne atingem de ele pentru că așa se ordonase, așa ziceau regulamentele și nebunii ăștia au „prostul” obicei să respecte și ultima virgulă dacă e venită de sus. Sunt în stare să nu se dea la o parte din fața unui tanc pentru că așa li s-a spus, că e inofensiv. Iar dacă li s-a spus, așa fac. Multe cadre medicale sunt contaminate acum. Chiar eu sunt izolată în casă, cu simptome vizibile. Dar nu ni se fac teste. Pentru că nu sunt și pentru că nu există simptomatologie avansată. Avem colegi care se înfășoară în saci de plastic și lucrează așa.

Tu cum te simți? Se fac teste cadrelor medicale?

Sunt  izolată de pe 23 martie. Am telefonat la Urgențe, am făcut spume sunând de la ora 15 până la 20. Într-un sfârșit, când am reușit să vorbesc, medicul de acolo mi-a spus să nu-mi mai fac griji, nu mai am nevoie de test pentru că oricum sunt contaminată dacă am intrat în contact cu pacienți sau cu alte cadre medicale infectate. Nu e o glumă ce-ți spun. Luni, pe 30 martie, trebuie să mă întorc la muncă. Pot să nu mă duc doar dacă mi se agravează situația și voi fi luată cu ambulanța de acasă. Nu știu cum vom face față aici. Ne pregătim, sunt amenajate unele secții, dar nici așa nu cred că vom reuși. 

Cum crezi că va întâmpina România această pandemie? Ce face familia ta?

La oamenii de acasă mă gândesc mereu. Am cei doi copii în țară, stau singuri. Mama le face de mâncare, le duce oalele, se gospodăresc singuri. Cel mare, Alex, termină și el acum școala. Se pregătește să fie asistent medical, dar e mort de frică. Nu cred că mai vrea. Mi-a zis de multe ori că nici nu se gândește să lucreze în condițiile astea. Aș vrea să cred că sistemul sanitar românesc va reuși să treacă peste pandemie fără prea multe victime, dar am mari îndoieli. Mă uit la Italia, la Spania, acum la UK și la americani. 

Mă ia groaza și mi se ridică pielea de pe mine din mai multe motive. La noi se închid spitalele. Suntem nebuni. Medicii se cer în concediu, multă iresponsabilitate, fug din fața bolii. Chiar când vom avea cea mai mare nevoie de spitale, se închid. Pentru că sunt zeci (poate sute) de cadre medicale contaminate. Sunt sigură că vor lipsi materialele sanitare de protecție, medicamentele, unii vor face din nou afaceri de milioane de euro pe spinarea proștilor. Alții cred că virusul nu se ia din lingurița plimbată din gură-n gură, încă mai credem în alifii miraculoase, penibil… Penibil, periculos, chiar criminal. Multă sănătate celor de acasă Și curaj! Nu pot să plâng pentru că nu ajută la nimic.