Irina Georgescu, românca din Marea Britanie care a pus România pe harta gastronomiei. „M-a mirat faptul că nu știau chiar atât de multe despre noi”

Irina Georgescu, româncă stabilită în Marea Britanie din 2009, a ajuns în prim-planul gastronomiei internaționale după ce cartea sa „Carpatia” a fost aleasă „Cea mai bună carte internațională de bucate” de către Guild of Food Writers din Regatul Unit, iar munca ei de documentare și promovare a bucătăriei românești s-a extins, în timp, și în turism gastronomic, prin tururi organizate în România pentru străini.

Potrivit ziarului Adevărul, autoarea spune că decizia de a-și spune povestea prin mâncare a pornit dintr-un amestec de dor și frustrare: România era puțin cunoscută în mediile obișnuite din Marea Britanie, iar cultura românească nu ajungea ușor „la mase”.

„Am terminat Facultatea de Litere, la Universitatea București, și am lucrat apoi în publicitate. Apoi, m-am căsătorit cu un englez și m-am mutat acolo prin 2009, unde am continuat să lucrez în PR și agenții de publicitate”, a declarat Irina pentru sursa citată.

Mutarea a venit la pachet cu o descoperire care a împins-o spre documentare: percepții superficiale și prejudecăți, dar și o lipsă de accesibilitate a culturii românești pentru publicul larg.

De aici, Irina Georgescu a început să adune rețete, să le contextualizeze istoric și cultural și să le transforme în cărți care, spune ea, funcționează și ca instrument de imagine pentru o țară.

„M-a mirat faptul că nu știau chiar atât de multe despre noi. Sunt o grămadă de prejudecăți și accesul la ce înseamnă cultura română se face doar probabil dacă ești pe lista ambasadei, să te duci la o serată George Enescu. Deci nu este nimic accesibil maselor, de exemplu, în care să se vorbească despre România.”

„Carpatia”, premiată în Marea Britanie și recompensată în 2021 cu premiul „Pană de Argint” al Academiei Culinare din Germania, a fost tradusă și publicată „în acest an” de Editura Litera.

Irina Georgescu explică faptul că, în spațiul anglo-saxon, o carte de bucate nu înseamnă doar rețete, ci și istorie, geografie, fotografie și, implicit, o „poveste” completă despre locul din care vin preparatele.

„Și în Anglia, ca și în America, cărțile de bucate sunt mai mult decât rețete. Cărțile de bucate pot fi și un instrument de lobby, de exemplu pentru un grup etnic.

Cărțile de bucate includ și ceva istoric, așa cum am făcut în „Carpatia“, dar și în celelalte două cărți, pot include geografie… Sunt și un fel de cărți de călătorie; oamenii văd ce frumos este, văd ce oameni civilizați sunt, văd că nu suntem înapoiați…”

Dincolo de cărți, autoarea organizează anual două-trei tururi gastronomice cu străini, în special în Transilvania, cu plecare din Sibiu și opriri în sate și puncte gastronomice locale, unde turiștii nu doar mănâncă, ci îi și întâlnesc pe cei care gătesc și păstrează tradițiile.

Meniurile sunt planificate astfel încât să evite repetarea, iar un element pe care îl consideră definitoriu este „zeama” — ciorbele și supele — pe care o introduce aproape la fiecare masă, ca parte din identitatea culinară românească.

„Este ca un statement: ciorba este impusă de fiecare dată când mâncăm, cu excepția mic dejunului. Câteodată când avem o seară mai lejeră, le dau numai ciorbă, pentru că avem atâtea feluri de ciorbă – borșul, ciorbă, zeamă, zemuri – încât trebuie să le spun de toate.”

Irina Georgescu leagă multe dintre reflexele bucătăriei românești de istoria socială, de sărăcie și de perioada comunistă, care au consolidat ideea de a folosi totul și de a conserva.

În paralel, critică tendința de a înlocui oferta locală cu preparate „la modă” în orașele turistice, considerând că, pentru un vizitator, experiența autentică contează și poate deveni un avantaj real de imagine.

„Am fost, de exemplu, la un hotel din Brașov. La mic dejun era masa plină cu avocado… ca român, dacă te duci în Brașov, vrei să te bucuri de Transilvania. De ce ai vrea să mănânci avocado?… Până la urmă, oamenii vin să vadă care e bucătăria românească.”

În plan personal, autoarea vorbește cu nostalgie despre mesele din copilărie și despre un Crăciun „cu de toate”, pregătit în casă, cu muncă multă și cu abundența ca simbol.

Spune că și-a dus în Marea Britanie două repere: bradul și sarmalele, ca un mod de a păstra legătura cu „gustul de acasă”.

„Făceam totul în casă: tobă, piftie, lebăr. Pe frânghia de la balcon nu mai uscam rufe, ci cârnați… Niciun Crăciun fără brad – și neapărat sarmale. Întotdeauna mi-a plăcut să am cât mai multe pe masă, să fie un meniu bogat…”