Mamă româncă cu 8 copii, după ani petrecuți în Marea Britanie, a ales România pentru creșterea lor. Povestea familiei Chelba

Zamfira Chelba, mamă a opt copii, povestește cum a decis să se întoarcă în România împreună cu copiii, după anii trăiți în Marea Britanie, unde familia se obișnuise cu un trai mai ușor din punct de vedere practic, dar pe care ea a ajuns să-l considere nepotrivit sufletește pentru creșterea copiilor.

Potrivit site-ului Mânăstirii Putna, ea spune că hotărârea a venit într-un moment în care simțea că familia se îndepărtează de Dumnezeu și, după rugăciune, a cerut un semn care să-i arate unde este mai bine pentru ei.

După ce afirmă că a primit acest semn, a discutat cu duhovnicul și a cerut binecuvântare ca ea să revină în România cu copiii, iar soțul să rămână temporar în Marea Britanie, unde câștiga mai bine, pentru a putea termina casa și a susține familia.

Viața în Marea Britanie: ușurință practică, dar dificultăți ca familie

Zamfira relatează că încă de la căsătorie știa că va pleca în Marea Britanie, deoarece soțul lucra acolo și nu concepea să trăiască fără ea.

„De la început ne-am propus să stăm doar câțiva ani în Marea Britanie, ca să ne construim o casă, și apoi să ne întoarcem. Primul an în Marea Britanie mi-a fost greu, dar după aceea am început să mă obișnuiesc și chiar să îmi placă faptul că aveai totul la îndemână, mai ales cu școlile și cu spitalele era foarte ușor, față de România. Și, încetul cu încetul, mă obișnuiam, dar nu prea îmi doream lucrul acesta, pentru că eu voiam să mă întorc într-o zi în România”, a povestit ea.

În același timp, descrie o perioadă cu multe constrângeri: afirmă că nu își permiteau să locuiască singuri într-o casă și au stat mereu împreună cu încă una sau două familii, ceea ce făcea mai complicată creșterea copiilor, din cauza regulilor diferite ale fiecărei familii.

Soțul muncea aproape toată ziua și se întorcea seara târziu, obosit, iar ea rămânea singură cu rutina copiilor, fără sprijin apropiat și cu puțin timp pentru comunicare în cuplu.

Pe lângă partea materială, spune că mediul din Marea Britanie nu îi plăcea pentru copii: avea impresia că cei mici de acolo sunt prea lipsiți de respect și că, sufletește, nu este bine să își crească propriii copii în acel context.

„În România, mi se pare că este mult mai ușor să-i apropii de Dumnezeu și să-i crești cu frică de Dumnezeu, cu rușine, cu respect față de oameni în vârstă, față de bunici, de părinți, de toată lumea. Iar copiii sunt mai aproape de bunici și de la bunici pot învăța multe lucruri. În schimb, în Anglia nu ne întâlneam cu rudele, cu bunicii, cu verișorii, nu prea aveam cu cine comunica, iar asta era greu pentru noi. În Anglia era greu și ca familie, pentru că atunci copiii erau mici, nu aveam la cine apela să ne ajute în caz că aveam de mers undeva. Tot timpul eram cu ei, nu puteam să ies nicăieri, mi-era greu să comunic și cu soțul meu, tot timpul eram foarte ocupați, el cu lucrul, eu cu copiii. Și acesta a fost un lucru care m-a apropiat mai mult de România”, a povestit Zamfira.

Înapoi în România: familie mai aproape, soț plecat la muncă

După revenirea în România, ea afirmă că i-a fost greu să se obișnuiască fără soț acasă în fiecare zi, însă apreciază că, atunci când el vine, timpul este dedicat exclusiv familiei: ies împreună și petrec timp discutând. Când soțul este în Marea Britanie, spune că țin legătura mai ales prin telefon, iar el revine acasă la aproximativ o lună și jumătate – două luni. În viziunea ei, rugăciunea a fost un sprijin constant, atât între soți, cât și în familie, atunci când apar probleme.

„Acum, dacă stau să mă gândesc, nu regret nicio clipă că m-am întors în România. Pentru că îmi dau seama că au crescut mult mai bine copiii aici în România, mai aproape de părinți și de biserică. Să zicem că am reușit să le transmitem niște trăsături morale pe care în Anglia, cu oboseala de acolo, înconjurați de bunăstarea, de tehnologia și de tot ce era acolo, nu cred că reușeam să le transmit”, susține mama româncă.

Cum s-a format această familie și de ce au ajuns la opt copii

Privind înapoi, Zamfira Chelba spune că, înainte de căsătorie, își dorea în primul rând un soț cu care să rămână toată viața și o familie cu copii, fără să își fixeze un număr. În familie avusese exemple de familii numeroase: mama crescuse opt copii, iar bunica paternă avusese zece. Ca modele, menționează și bunicul despre care a aflat că a crescut zece copii în vremuri de război și greutăți, muncind în pădure fără mâna dreaptă, dar și mama și bunica paternă, pe care le consideră repere pentru dăruire.

Ea afirmă că alegerea soțului a fost influențată de caracterul lui, pe care îl descrie ca blând și educat, și spune că a contat mult faptul că era apropiat de Dumnezeu. În plus, relatează că au fost îndrumați către un duhovnic încă de la începutul relației și au avut același duhovnic înainte de nuntă, lucru pe care îl consideră important pentru parcursul lor.

În ceea ce privește numărul copiilor, Zamfira Chelba explică faptul că a rămas cu ideea de a primi toți copiii dăruiți de Dumnezeu și că, împreună cu soțul, au decis de la început să-i primească pe toți, fără să stabilească un prag. Spune că începutul a fost extrem de greu, pentru că primii cinci copii s-au născut la intervale foarte mici, dar afirmă că, deși au existat momente de epuizare, nu a reușit să respingă ideea de a mai da viață unui copil.

„Bucuriile sunt foarte mari. Nu mă gândeam că voi avea așa de mulți copii, dar acum nu aș renunța la niciunul și, dacă e să întorc timpul, același lucru l-aș face din nou. E greu, dar bucuriile sunt imense. Dacă nu ai, nu știi ce înseamnă. Mi se pare că este o împlinire sufletească pe care nu o poți compara, ca un loc al sufletului pe care nu îl poți umple cu nimic altceva în lumea asta”, precizează ea.

Ajutorul primit și ce vrea să le transmită copiilor

Zamfira Chelba menționează și sprijinul soacrei, fostă învățătoare, care i-a ajutat pe copii inclusiv la temele pentru școală, precum și ajutorul mamei ei la treburile gospodărești, mai ales când copiii erau foarte mici. Pe plan sufletesc, spune că duhovnicul, rugăciunea și dialogul dintre soți au contat în menținerea echilibrului.

Pentru viitorul copiilor, afirmă că își dorește să crească aproape de Biserică, să se iubească, să fie uniți și să ducă mai departe binele. Leagă respectul față de viață și de un episod din prima sarcină, când, deși i s-a recomandat întreruperea sarcinii, ea a insistat pentru tratament; spune că, după internare și rugăciune, sarcina a evoluat și a născut o fiică, Teodora. La final, își descrie soțul ca pe un sprijin esențial al familiei și afirmă că o doare ideea de rivalitate între femeie și bărbat, susținând că familia ar trebui să funcționeze prin comuniune și completare.