Mirela, românca din Spania care a trecut de la munca de îngrijitoare de bătrâni și menajeră, la doctor în Științele Educației cu distincția „cum laude”

Românca Mirela Ileana Buzică a fost investită doctor în Științele Educației, cu distincția „cum laude”, la Universitatea din Almería, după un parcurs început în Spania cu munci de curățenie și îngrijire a bătrânilor, pe fondul unei adaptări dificile și al anilor de studiu făcuți în paralel cu serviciul.

Potrivit La Voz de Almería, Mirela s-a numărat printre cei 54 de cercetători care au primit titlul de doctor într-o ceremonie academică organizată în Aula Magna a Universității din Almería, fiind prima din familia sa care ajunge la acest nivel.

Drumul ei în Spania a început în 2004, când, la 23 de ani, a ajuns în Almería după trei zile de mers cu autocarul din România, fără să cunoască limba spaniolă și având doar un permis de ședere valabil trei luni.

„Veneam de la -22°C și aici erau 20°C. Clima din Almería m-a impresionat enorm”, își amintește ea, înainte de a explica decizia care i-a schimbat viața.

„Ideea era să petrec o mică vacanță aici, cu verişoarele mele, și să mă întorc acasă, dar mi-a plăcut atât de mult totul, încât am decis să rămân”.

În familie, hotărârea a stârnit îngrijorare încă de la început: „Și tu, ce o să faci acolo?”, a fost întrebarea mamei pe care Mirela spune că o aude și acum, după mai bine de două decenii.

Fără un plan stabilit și fără acte în afara permisului temporar, a început cu ceea ce descrie drept o alegere impusă de realitate: curățenie în locuințe și îngrijire de persoane în vârstă.

„Nu făcusem niciodată asta; în România lucram într-un birou”, spune ea, amintind șocul începutului. „Mi-am zis: «Dacă am decis să rămân, asta e. Trebuie să mă obișnuiesc»”, a mai precizat.

În același timp, Mirela povestește că mama ei a reacționat dur la schimbare: „După ce m-am străduit atât ca să aveți un loc de muncă bun și să trăiți bine!”.

În anii următori, și-a construit singură baza de limbă, cu dicționare și manuale împrumutate: „Am învățat toate cărțile de limba spaniolă, traducând cum puteam”.

Programul a devenit o succesiune strictă de muncă și studiu, fără spațiu pentru alte activități: „Lucram și învățam. Nu făceam nimic altceva”.

În 2009, a început demersurile de echivalare a studiilor, care au obligat-o să refacă ultimul an de liceu și să susțină examenul necesar pentru accesul la universitate.

După ce l-a trecut, și-a pus din nou întrebarea: „Și acum ce?”, iar răspunsul a venit dintr-o amintire din copilărie, când se juca „de-a învățătoarea”.

A ales Educația preșcolară, în regim la distanță, fără loc la buget, finanțându-și studiile din munca de menaj. La final, a obținut primul post ca educatoare: „M-am simțit împlinită. Era ceva ce îmi propusesem și iată-mă acolo”.

Nemulțumirea că nu progresează suficient a împins-o către un nou pas: „Eram deja într-o clasă, dar încă simțeam că nu avansez”.

S-a înscris apoi la Educație socială, tot la Universitatea din Almería, într-un ritm pe care îl descrie ca epuizant: muncea între 9.00 și 17.00, iar după ce ajungea acasă începea „a doua zi” de lucru.

Absențele impuse de programul de serviciu erau compensate cu sarcini suplimentare primite de la profesori: „Aveam mai mult de lucru decât colegii mei”.

În momentele de oboseală, revenea aceeași întrebare: „De ce fac asta?”, la care își răspundea fără ezitare: „Când îmi propun ceva și îl vreau cu adevărat, până la urmă trebuie să-l obțin”.

În mediul universitar, a fost șefă de grupă și reprezentantă a studenților, a adunat mențiuni de onoare, iar profesorul Luis Ortiz a încurajat-o să se apropie de cercetare. Când a apărut oportunitatea doctoratului, competiția a făcut-o să creadă că șansele sunt minime – erau 60 de locuri și „sute de candidați” – însă media 9,5 i-a asigurat admiterea, pe care o descrie drept un „miracol”.

Spune că, odată intrată, a simțit și lipsa de susținere din partea unor oameni: „Îmi spuneau: «Tu unde te duci? Dacă vii din România, ce o să faci tu la un doctorat?»”.

Concluzia ei, pe care o numește astăzi principiu de viață, a fost clară: „Am învățat că cel mai important e să crezi în tine, dincolo de zgomot”.

Teza sa s-a concentrat pe educația incluzivă, iar Mirela afirmă că a muncit trei ani într-un regim dominat de lectură și scris. Explică, în termeni direcți, dimensiunea efortului:

„Ca să scrii o carte de 300 de pagini, trebuie să citești 30.000. O teză de doctorat înseamnă să aduci cunoaștere societății. Eu nu voiam un titlu, voiam să fiu utilă”.

În spatele parcursului academic, spune că a existat și o ruptură personală majoră: în primul ei an în Spania, tatăl s-a sinucis.

„A fost un moment foarte dificil pe care a trebuit să-l depășesc”, afirmă Mirela, sugerând că durerea a ajuns, în timp, să dea un sens suplimentar deciziei de a rămâne.

Astăzi, când mama o privește cu uimire și mândrie și o întreabă: „Dar chiar ești fiica mea?”, Mirela spune că zâmbește cu sentimentul că drumul – cu muncă, nopți albe și îndoieli – „a meritat”.