Pandemia stă la masă în restaurantul unui român din Spania

Jurnalul meu din Căpșunistan continuă și astăzi. Spaniolii se pregătesc să înfrunte cea mai tragică săptămână din această criză. Ne apropiem, sperăm cu toții, de nivelul cel mai înalt de contaminare. Va urma, teoretic, o stabilizare a numărului de infectați și toată lumea se află în așteptarea curbei descendente. Dar nu-și face nimeni iluzii în acest moment. Mai devreme de mijlocul lunii aprilie nu se pot lansa date obiective.

Un jurnalist se află întotdeauna în fața unei dileme atunci când este nevoit să scrie despre oameni în timpul unei crize de proporții. Nu știe dacă se poate considera norocos sau ghinionist: o fi bine să scoți oamenii din carapace atunci când le cade cerul în cap, atunci când sunt atacați din toate părțile de probleme, când aceștia nu au nici cea mai mică idee dacă vor fi sănătoși mâine sau peste o lună, dacă vor exista victime mortale în jurul lor? Este corect să suni un om aflat într-o situație foarte grea și să-l determini să-ți spună povestea lui? Cred că e o temă pe care doar o șuetă deontologică ar putea-o aerisi cumva. Și nu e momentul oportun pentru discuții puerile.

Acum mă consider ghinionist. Îl cunosc personal pe Gerald Dan Popa și l-am tras din ascunzătoare pentru a-mi spune cum trece prin pandemia asta nenorocită. Este din Brașov, are 49 de ani, a ajuns în Spania în 2006. A fost grădinar, zidar, zugrav, a spălat vase prin restaurantele de pe litoralul catalan, iar din 2010 a început să lucreze ca ajutor de bucătar. În 2014 era deja șef de bucătărie. Anul 2016 a venit cu o doză suplimentară de nebunie și curaj. Și-a deschis propriul restaurant: „Can Pope”. Patru ani la rând s-a aflat printre primele zece restaurante din provincia Girona. Acum este închis. Am vorbit cu el. Din țigară-n țigară, el. Mestecându-mi nervii, eu.

Un român care s-a ridicat pe picioarele lui, iar în acest moment a căzut în picaj.

Spune-mi cum ai început, ce faci în St. Feliu de Guixols?

Am deschis „Can Pope” în 2016, ca un nebun: îmi place să risc, îmi plac oamenii și vreau să-i fac să se simtă bine la mine în casă. Ofer bucătărie regională catalană, totul este făcut de mine și de oamenii mei. Pe loc, sub privirile clienților. Muncim de ne rupem oasele și rezultatele au venit destul de repede. Clienții vorbesc, își transmit experiențele. Au trecut pe aici tot felul de celebrități: sportivi, președinți de cluburi de fotbal, antrenori, artiști, politicieni. La masa mea au stat Joan Laporta, Machin, Maciej Lampe, traducătorul norvegian Steiner Lone. „Can Pope” a ajuns pe televiziunea națională spaniolă, în „La Vanguardia”, în presa catalană. În sezonul de vârf trebuie să faci rezervare și cu o lună înainte.

În ce situație se află acum afacerea ta? Cum te afectează criza prin care trecem?

La mine totul a fost brusc. Joi, 12 martie, după ce guvernul a anunțat primele restricții și starea de urgență, a început să sune telefonul. S-au anulat rezervările. Toate. Pe 13, vineri, am închis ușile. Am trimis angajații acasă. De pe-o zi pe alta. Un coșmar. Pentru ei, dar și pentru mine. E o afacere de familie. Nu știu dacă vor exista ajutoare în cazuri asemănătoare cu al meu, trebuie să discut acum cu băncile, să vedem dacă putem eșalona datoriile care se vor acumula. Facturile vin, taxele și impozitele trebuie plătite, o parte din marfă se va pierde, angajații nu pot fi lăsați pe drumuri.

Crezi că se puteau face lucrurile și altfel? A lipsit ceva în lista de măsuri luate? 

Foarte multă lume, inclusiv eu, am crezut la început că nouă nu ni se va întâmpla. Era departe, în China. Era la ei, acolo. Un liliac sau naiba știe ce, o arătare care a aruncat un virus nenorocit printre oameni. „Se descurcă chinezii”, ziceau mulți. Am început să privim cu mai mare atenție când forfota a venit în Bergamo și Milano: aici, mai aproape de noi, printre latini, unde suntem mai tot timpul pe stradă și printre fieste. Atunci am văzut „urechile lupului”, dar nici în clipa aceea nu am acționat cum ar fi trebuit: dur, rapid, la rece. Măsurile au fost luate tardiv în Spania. S-au mișcat greu. Și efectele devastatoare se văd acum: spitalele gem de contaminați, un patinoar din Madrid transformat în morgă, armata pe străzi. Și greul abia acum vine. Nu am atins nivelul maxim. Vor muri pe capete. Și vom vedea cu toții că sistemul sanitar este crucial într-o societate. Nimeni nu ar trebui să-și bată joc. Nici nu vreau să mă gândesc la România. Nu pot s-o fac, mi-e teamă. Acolo se vor vedea clar rezultatele corupției, va ieși la suprafață efectul hoției din ultimii treizeci de ani. Nu vreau să văd o tragedie acasă. Știrile pe care le primesc sunt oribile.

Îți vei reveni? „Can Pope” se va deschide iarăși? Cum vezi viitorul în domeniul tău de activitate?  

E complicat, Paul, și știi foarte bine. E nebun cel care aruncă în acest moment cu previziuni. Dar încerc să sper că vom trece peste nenorocirea asta până la sfârșitul lui mai-iunie. Vreau să cred că vara ne va găsi pregătiți și sănătoși pentru a redeschide micile noastre afaceri, pentru a intra din nou în viața obișnuită. Dar nu mă îmbăt cu apă rece. Fie vorba-ntre noi, e un lichid care nu-mi produce confort (râde și-și mai aprinde o țigară). Am prieteni în breaslă care prevăd un dezastru în turismul spaniol din acest an. Pentru că încrederea oamenilor se recâștigă cu dificultate. Va urma o criză economică, s-au pierdut slujbe, șomajul va avea niște cote de speriat. Clienții obișnuiți vor reveni în primele zile, desigur. Dar turismul, așa cum l-am știut până astăzi în Spania, nu va mai fi la fel pentru mult timp de-acum încolo. Să ne vedem sănătoși, e tot ce contează. Voi redeschide „Can Pope”, nici nu discut. Nu ne predăm așa ușor. Eu sunt un tip optimist, îmi place să deschid brațele și să zbor înainte.

Paul Gabor
www.paulgabor.com