Pandemia văzută din cabina unui șofer român din Spania: „Am nepoțică de patru săptămâni și nu o pot ține în brațe”

„Dacă se oprește roata camionului, se oprește toată economia. Ne ducem naibii cu toții, de la mic la mare.” – mi-a spus Zoli în discuția pe care am avut-o pentru acest material. Am vrut să-i știu povestea, să aflu cum a ajuns în Spania. Am fost interesat de felul în care vede un șofer cu părul alb pandemia din cabina camionului.

La volan din 1986, Zoltan Gergely a trăit multe, a mâncat mult gulaș la roată, i s-au născut copiii când el învârtea colacul. Acum a venit și nepoțica, odată cu starea de urgență din Spania. Nu a putut s-o țină în brațe deocamdată. E ceea ce-l doare cel mai mult.

Nu vom „sparge” acest text cu întrebări, deși cele două ore la telefon au fost un interviu în toată regula. Zoli le zice așa cum știe el: domol, tărăgănat, cu melodie… 

„M-am născut lângă Avrig în 1963. Am lucrat ca mecanic la UMM „Uzina Mecanică Mârșa”. Se făceau camioane acolo, buldozere, basculante, tot felul de mașinării, chiar și tancuri pe vremea lui Ceaușescu. Mi-am scos carnet de profesionist în 1985 și m-am urcat la volan în anul următor, am condus camioane și autocare pe ruta România-Germania, basculante, am cărat mașini cu transportorul de colo până dincolo. Aveam brișcă la mine, șuncă, pită, făceam mâncare în parcare, mai opream la un mititel și-o bere… Ca șoferii, nu îți zic nimic nou. Sticla de palincă o am și acum cu mine în ladă, știi tu. E acolo, la nevoie: seara, după ce tragem pe dreapta, ne mai dezinfectăm un pic și pe interior. 

În iunie 2000 am ajuns în Spania. Doi ani am stat în zona Madridului, prin Arganda. Și acolo am început tot ca mecanic, am dormit la început pe saltele, în atelier. M-am urcat din nou pe transportor, iar din 2002 am plecat în Girona. Mai la nord, la răcoare. Printre catalani. În vară am adus familia, ne-am stabilit, am prins rădăcini. Am trei copii, două fete și un băiat. Fata cea mare mi-a dăruit o nepoțică acum patru săptămâni, s-a născut chiar când a decretat guvernul central starea de urgență pentru pandemie. Pe gogoloș o cheamă Olivia. Îmi trimite fiică-mea poze și video-uri cu ea, nu am putut să o țin în brațe până acum. Asta mă doare cel mai mult, e ca naiba. Cine are copii și nepoți știe bine despre ce vorbesc. 

Muncesc de 16 ani în aceeași firmă. Una destul de mare, foarte cunoscută în Spania. Când am venit, avea cam 200 de camioane. Acum cred că sunt în jur de 500 de „tractoare”. Are șoferi proprii, șoferi „închiriați” care trag remorca… Ca peste tot, ca toate firmele mari care au ca prioritate profitul. Coronavirusul ăsta nenorocit a redus activitatea cam cu 30%. Cărăm în special alimente, ambalaje pentru industria alimentară, bobine de hârtie și carton, mărfuri de uz cotidian. Au căzut, imediat după ce s-a instalat criza, transporturile din industria de mașini și materialele de construcții. Faimoasele ERTE (trimiterile în șomaj) amenință acum pe toată lumea. 

Șoselele sunt goale. Doar camioane vezi peste tot. Mașinile mici circulă doar la intrare și ieșire din schimb, atunci vezi că lumea trăiește încă cu adevărat. Altfel, imaginea pe care o văd acum din cabină este foarte ciudată. Zeci de kilometri de asfalt doar pentru mine. E monoton, dunga asta cenușie, goală, hipnotizează într-un fel. Barurile de pe autostradă sunt închise. Nu mai poți să cumperi o cafea ca înainte, nu mai poți mânca unde vrei. Sunt mari probleme și când vrei să mergi la WC, peste tot sunt ușile închise și gratiile puse. Când plec în cursă îmi iau lucrurile necesare și încerc să nu uit nimic acasă. Nici locurile în care se făcea duș înainte nu mai sunt deschise. La încărcat și descărcat au schimbat protocoalele. Sunt firme în care ți se ia temperatura, îți pun la dispoziție gel sanitar și mănuși. Dar și locuri în care nu se prea iau în seamă restricțiile. 

Cu colegii nu prea mai pot să vorbesc. Oprim seara în parcare, dar fiecare stă în cabină. Păstrăm distanța, există o teamă în aer. Și e normal să fie așa. Nu știi pe unde a fost colegul, de unde a încărcat, cu cine a vorbit, din ce zonă vine… Seara opream, ne strângeam cu scaunele, adunam farfuriile, borcanele, tigăile, mâncam împreună. Mai jucam o carte, eu mai cântam la saxofon. Acum e liniște. Se oprește motorul, foșnim pungile în cabină, mai stăm un pic pe internet și ne băgăm repede la somn. Mi-e dor să opresc și să mai mănânc aripioare de pui picante, am eu un loc special în care merg. Nici nevasta nu știe. Dacă scrii asta nu mai vezi palinca aia de la mine.  

Din cauza pandemiei cred că vor suferi mulți. Așa s-a întâmplat mereu, cei cu bani au vrut întotdeauna mai mult. În detrimentul săracului care-și rupe cocoașa muncind. Se vor tăia șoferilor din drepturi, am auzit că multe firme românești care transportă pe Comunitate au înjumătățit deja diurna de la 70 la 35 de euro/zi. E o nerușinare fără margini. Aici, în Spania, încă nu se întâmplă așa ceva. Au nevoie de șoferi și nu își permit să-și bată joc în halul ăsta. 

Familia? Suntem bine, nu ne-am contaminat. Sper să nu se întâmple. Cel mic, Arpi, are un restaurant în Girona. L-a închis acum, a trimis angajații acasă. Dar nu știe cum vor ieși din criză, veneau mulți turiști la masă, e în centrul vechi al orașului. 90% dintre clienți erau francezi, nemți, englezi. Nu știm cum se va recupera turismul în Spania după toate astea. Am o nepoțică acum, ți-am zis. S-a născut pe 14 martie. Nu o pot ține în brațe, deși stăm la doar câteva zeci de metri distanță. Îmi vine să urlu, îți dai seama? 

Eu sper să ieșim repede din nebunia asta, în jurul meu oamenii au chef de muncă, vor să se întoarcă la viața normală cât mai repede. Sunt optimist, am nevoie de o vibrație bună. Nu pot să funcționez altfel. Spaniolii respectă mult mai bine restricțiile, îi văd. Și cred că se va normaliza mai repede aici. Fac multe curse în Franța. Acolo încă mai ies oamenii la alergat, în parcuri, îi văd pe stradă. Poliția franceză are filtre peste tot, dau amenzi, dar situația e „groasă”.

Vin sărbătorile de Paște acum și la noi, în România. Mulți încă glumesc, caterinca e la putere, miștocăreala asta națională sper să nu producă multe pagube.

Sărbători fericite tuturor!”