Româncă din Spania, despre întoarcerea definitivă în țară: „Niciodată! Locul meu e aici, nu în România!”

Povestea Cristinei Mircea, o tânără de naționalitate română, în vârstă de 34 de ani, este similară cu cea a numeroși străini din Europa de Est și America Latină care au început să populeze provincia spaniolă Gipuzkoa (Țara Bascilor) începând cu 1998, în plin „boom” economic, potrivit publicației basce El Diario Vasco.

Așa cum ea însăși recunoaște, românca s-a stabilit în orașul Donostia (cunoscut și sub numele de San Sebastian) „din dragoste”, deși la prima sa călătorie în Spania cumpărase bilet dus-întors. Dar Cristina nu s-a mai întors în Constanța natală, oraș situat pe malul Mării Negre, în sud-estul României, iar acum spune că niciodată nu s-ar mai întoarce în patrie.

„Am aruncat biletul de întoarcere. Mi-a plăcut aici și am rămas”, a mărturisit conaționala noastră care este rezidentă în Donostia de șapte ani și are o fiică, Larisa, de 11 ani. Iar dragostea ei pentru capitala Gipuzkoa avea să vină câțiva ani mai târziu, după ce a trecut prin orașele Bilbao (provincia Vizcaya) și Castro Urdiales (comunitatea autonomă Cantabria).

Decizie influențată de frate

Cristina și-a amintit de viața sa trăită în România fără să arate prea multa emoție. „Am lucrat ca și coafeză, chelneriță, ca funcționară în diverse magazine de pantofi, într-un supermarket… și îmi doream ceva nou.

Am vrut să plec în străinătate, să-mi schimb viața, să merg înainte, să mă perfecționez. Aș fi putut să rămân acolo pentru că eram mai mult sau mai puțin bine, dar aici standardul de viață este mai bun.

Adevărul este că nu a fost o decizie foarte chibzuită, nu m-am gândit prea mult la ea, mi-am zis că eu rămân aici”, a explicat Cristina într-o spaniolă aproape perfectă.

Dorința ei de a vedea lumea și de a lăsa în urmă o viață care nu o mulțumea pe deplin, într-un loc în care credea că nu i se potrivește, a condus-o la stația de autobuz către Bilbao.

„Fratele meu a fost primul acolo și mi-a vorbit, când s-a întors mi-a spus numai lucruri bune. Și el este un imigrant”, a adăugat românca. La fel ca cei doi membri ai familiei Mircea, mii de oameni de origine străină au început să sosească în Țara Bascilor, la Euskadi și mai ales la Gipuzkoa pentru a-și reconstrui viața.

După cum a explicat Observatorul Basc al Imigrației Ikuspegi, „aceste sosiri au încetat să mai fie o anecdotă de la sfârșitul anilor 1990”. În această perioadă (1998-2008), rezultat al prosperității și expansiunii experimentate de economia bască, sosirea străinilor s-a accelerat.

Potrivit directorului IksuIkuspegi, Julia Shershneva, „nu este nicio coincidență, ținând cont de ponderea pe care o are industria pe acest teritoriu. Un exemplu de acest tip de imigrație poate fi văzut în Goierri din Gipuzkoa și un exemplu municipal este Ordizia, unde în prezent 18,5% din populație este de origine sau descendență străină, față de 11,5% de pe teritoriul Gipuzkoan.

„Acest proces selectiv pe care l-a indus societatea la sosire se observă din cauza imigrației disponibile la nivel mondial, populația venită din România cunoaște și are obiceiuri industriale.

De asemenea, oamenii din America Latină s-au înmulțit de zece ori din 1998 până în 2005 (de la 921 de persoane la 9.485). Donostia este, de asemenea, orașul care găzduiește cel mai mare număr de imigranți latino-americani, majoritatea din Ecuador, Columbia și Argentina”.

Independență

În cazul Cristinei, motivele care au determinat-o să întreprindă această călătorie au fost aspirațiile de a găsi un loc de muncă mai bun și nevoia unei schimbări vitale. Cu un spirit neastâmpărat încă din tinereţe, ea a dorit să locuiască singură încă de la vârsta de 16 ani.

„Mi-am dorit să fiu independentă, nu am vrut ajutorul mamei și am îmbinat munca de vânzătoare cu studiile”.

Totuși, „în România salariile sunt mai mici și deși am fost plătită bine, locuind cu chirie, banii nu-mi ajungeau pentru tot”, a continuat Cristina.

Tânăra a avut o mulțime de motive să plece, așa că la 23 de ani a ajuns în Bilbao. „Am fost acolo doar două săptămâni și apoi m-am mutat la Castro Urdiales, unde am locuit următorii patru ani”, și-a amintit ea.

S-a simțit imediat cum acest moment al poveștii a emoționat-o pe Cristina. „Eram atât de entuziasmată… încât nu mi-a fost greu să-mi las țara în urmă. Când am coborât din autobuz am auzit totul în spaniolă și mi-am spus: „Uf, nici nu știu să vorbesc”. Dar limba a fost cel mai mic dintre impedimente.

Dorința ei de a-și construi un viitor într-o nouă destinație în care s-a simțit în sfârșit „fericită” a fost mai puternică. „Nu cunoșteam pe nimeni dar am decis să rămân și să-mi câștig existența. Am început să lucrez într-un bar ca și chelneriță, cu ideea de a învăța limba. Între timp am întâlnit o fată și am închiriat împreună o locuință, să ne împărțim cheltuielile”, a explicat Cristina.

Din dragoste

Când munca i-a permis, Cristina a călătorit în localitățile din jur în zilele sale libere, până când a pus piciorul pentru prima dată în Donostia și ochii i s-au luminat din nou. „Am fost multe weekend-uri pentru că era un loc care m-a atras foarte mult. Cert este că am cunoscut un băiat și… m-am mutat acum șapte ani din dragoste”, a recunoscut tânăra.

În acei ani, cel mai mult i-a atras atenția „bunătatea oamenilor, mereu dispuși să ajute”. În cazul său, ea nu a primit niciodată comentarii derogatorii și nu s-a simțit discriminată pentru că este româncă.

„Ce îmi place cel mai mult la asta? Cultura, mâncarea și obiceiurile. Le iubesc. De asemenea, am fost foarte motivată de posibilitatea de a învăța o nouă limbă. Am încercat să fac niște cursuri de bască, dar mi se pare foarte grea. Am vrut să o învăț și să-mi ajut fata cu temele, dar nu am putut”, a adăugat Cristina.

Cu excepția acestei mici „situații dificile”, pentru ea „totul e bine”, ea se consideră încă „o fată cu pantofi noi”, deși a trecut aproape un deceniu de atunci. De când a plecat din țara sa natală, s-a întors o singură dată. „Nu am mai plecat de nouă ani pentru că nimic nu mă atrage acolo. Nu mi-a lipsit deloc țara”, a spus ea puțin cam nepoliticos.

În ciuda detașării sale de locurile natale, Cristina a menținut cu cei dragi o comunicare zilnică. „De obicei vorbesc cu mama aproape în fiecare zi. A venit și de trei ori în vacanță, să fie cu fiica mea, iar când Larisa avea doi ani am plecat în România pentru că ea mi-a cerut”, a precizat conaționala noastră.

„Mamă, aș vrea să merg” i-a spus Larisa, iar ea a acceptat. „De obicei îi vorbesc și despre țara mea, despre obiceiuri, despre anii în care am trăit cu bunicii în oraș…”, a explicat Cristina, deși e foarte clar că „acesta” este locul ei.

„Eu sunt de aici. Când m-am întors în vizită în România, totul mi s-a părut ciudat, am fost copleșită. Mama îmi spunea: „Dar aceasta este casa ta!”. Și am repetat că nu, că vreau să mă întorc la San Sebastian. Am simțit o respingere din partea oamenilor din țara mea pentru că nu mă încadram bine în cercul lor. Sunt făcută pentru aici, la San Sebastian”, a precizat ea.

Prietenii

Prietenii Cristinei sunt și ei din San Sebastian. „Am avut o prietenă care conducea o afacere cu produse românești, dar ea a mers la Castro la scurt timp din cauza unei probleme datorate limbii spaniole.

„Prietenii pe care îi am acum i-am cunoscut prin muncă: am făcut curățenie în case, am lucrat în hoteluri și restaurante și nu am simțit niciodată respingere din partea nimănui.

Cu toate acestea, am simțit asta pentru oamenii din țara mea. Totul s-a rupt între ei și mine. Pentru ei sunt ca un străin pentru că sunt foarte implicată în San Sebastián și nu mă încadrez bine în cercul lor”, a mărturisit  Cristina.

Încă îi este greu să înțeleagă cum și în acest moment „dacă o femeie aprinde o țigară pe stradă în țara mea, oamenii se întorc. Mi s-a întâmplat când am vizitat-o. S-au uitat la mine pentru că am fumat o țigară”, a fost surprinsă Cristina.

Această reacție care arată toleranță zero față de acest tip de comportament, dincolo de ciocnirea culturală dintre țări, înseamnă „că fetele care vor lua un zurito (echivalentul a jumătatea unei halbe de bere) sunt văzute ciudat. Înainte era o țară foarte sexistă, acum este mai puțin așa, iar ca să ieși cu gașca, de la un bar la altul… ce să mai vorbim!”

Atunci când a fost întrebată dacă se simte bine în San Sebastian, răspunsul său a fost edificator: „Ar fi trebuit să mă nasc aici”, a conchis Cristina, subliniind poziția sa cu privire la posibilitatea de a se întoarce în țara sa natală. „Niciodată. Dacă nu mă dau afară de aici, nu plec. Sunt fericită unde mă aflu”, a încheiat ea zâmbind.