Un român din Anglia povestește lupta cu boala cauzată de noul coronavirus: „Simțeam că mi s-a rupt ceva în piept”

Un român stabilit în Marea Britanie, căsătorit și tată al unui băiat în vârstă de 17 ani, a povestit pe un grup de Facebook lupta grea pe care el și soția lui au dus-o împotriva bolii cauzate de noul coronavirus. Redăm mai jos textul integral publicat de conaționalul nostru care admite că, după trei luni de zile, nu s-a vindecat complet și că atât el, cât și soția, mai au probleme de sănătate:

«Știu… sunteți sătui să mai auziți încă odată de virus, dar asta este experiența mea personală. Chiar nu am idee de unde să început… încerc:

Locuiesc în Londra de mulți ani, căsătorit și avem un băiat de aproape 17 ani. Long story short… am auzit de virus la începutul anului și bineînțeles cu frică, la fel ca alții, să nu ne afecteze. Pe 23 martie s-a instaurat starea de urgență în Marea Britanie (lockdown) și de aseamenea panica de a cumpără cât mai mult din magazine și supermarketuri. Munca soției luase sfârșit iar eu am început să lucrez online. Am făcut exact ce au făcut și restul: ieșit afară doar pentru cumpărături, nu ne-am întâlnit cu nimeni și restul timpului izolați în casă.

Sâmbătă, pe 18 aprilie, am avut ceva amețeli și o senzație de plutire… nimic mai mult. În timpul nopții, m-am trezit cu temperatură ridicată, undeva la 38,5. Duminică 19 aprilie, m-am simțit ca și cum aveam gripă dar am putut lucra o oră online. Luni, 20 aprilie, am fost sigur că am Covid-19. Parcă dăduse tirul în mine… lat în pat, fără putere să mă ridic, temperatură și dureri musculare cum nu avusesem niciodată. Pur și simplu eram fără vlagă, nu puteam ridica nici brațul! Soția îmi aducea tava cu mâncare la ușa dormitorului și nu aveam forța să ajung la ea. Gura îmi era uscată și litrii de apă parcă nu-mi satisfăceau setea. Considerând 19 aprilie ziua 1, coșmarul a continuat până în ziua 7, fără oprire, din ce în ce mai rău, am început să și tușesc și în ziua 3 soția a început să se simtă rău. Nopțile nu le puteam dormi, eram extenuat și ziua moțăiam.

În ziua 7 (25 aprilie) am chemat salvarea pentru insuficiență respiratorie, saturația oxigenului în sânge fiind de 92-93%. M-am întors acasă după miezul nopții cu 94-95%. Cei de la spital îmi făcuse testul și confirmat prin telefon că am Covid-19. Ziua 10 (28 aprilie)…. 90% saturația de oxigen în sânge… ambulanța…. spitalizat două zile.

Între timp și situația soție se înrăutățește… 88% oxigenul în sânge. Sub 90% e deja fatal. Ambulanță pentru ea de data asta pe 30 aprilie, eu abia venit a doua oară de la spital. Nici măcar nu ne-am îmbrățișat, crezând că se întoarce în aceeași zi. Au pus-o pe un litru de oxigen pe minut în ambulanță, la spital avea nevoie de 5 litri de oxigen pe minut și plămânii ei se deteriora din oră în oră. La sfârșitul lui 2 mai, după ce-a schimbat câteva măști de oxigen, a ajuns la 15 litri de oxigen pe minut! Maximum.

Pe 3 mai, duminică, îmi sună mobilul, Private Number: „Soția dumneavoastră este la Reanimare în comă indusă, pe ventilator.” A căzut cerul pe mine!
Au urmat cele mai lungi 9 zile din viața mea, în care așteptarea zilnică a unui singur telefon de la doctor era cu mult mai dureroasă decât boala în sine. Toate știrile de la medici în primele nouă zile au fost gen „Ne pare rău, nimic nu s-a schimbat, plămânii ei sunt extrem de afectați de virus, probleme cu sângele, facem tot ce putem dar șansele sunt mici”. Pe deasupra trebuia să îi anunț pe fratele și surorile ei…. lacrimi și iar lacrimi… râuri de lacrimi, rugăciuni zilnice, copilul plângea neîncetat și eu încercam să arăt strong (puternic – n.r.) în fața lui, dar în interior eram pilaf de orez.

Când zici că nu se poate mai rău, s-a putut. De la tuse parcă mi s-a rupt ceva în zona pieptului și lateral. Soția în comă la spital, copilul în lacrimi, zic lasă să nu chem salvarea pentru a 3-a oară pentru mine și să îl las pe băiat singur, dar n-am avut de ales. Am ajuns în același spital cu soția, ea la etajul 4, eu la 10, la Cardio. Am fost externat după două zile cu cheaguri de sânge în plămâni și cu tratament de anticoagulante pentru șase luni.

După primele nouă zile pe ventilator, între 3 Mai – 12 Mai, cu șanse minime de supraviețuire, peste noapte totul s-a întors la 180 de grade! Domnul ne-a auzit și răspuns la rugăciuni! Pe 23 mai soția s-a trezit din comă, cu 3 zile înainte de ziua ei. Cadrele medicale au tratat-o extraordinar de bine și i-au făcut o surpriză de ziua ei. În timpul comei am putut să o văd printr-un app conectat direct cu secția de Reanimare. După un total de 33 de zile în spital, dintre care 28 la Reanimare, a fost externată.

Avem probleme multe de sănătate în momentul de față dar sperăm să ne recuperăm încetul cu încetul… experiența ne-a apropiat mai mult unul de altul și de Dumnezeu.»