Românii de la abatorul Tönnies despre „noile” condiții de cazare. „Mă trezesc noaptea gândacii care îmi trec peste braț“

NOTĂ: Acest articol a fost preluat de la publicația germană RND (RedaktionsNetzwerk Deutschland) și tradus în limba română.

Universul Irinei este o jumătate de cameră situată la primul etaj. Pe noptiera de lângă patul ei se află o cruce, sticluțele cu cosmetice sunt ordonate cu grijă pe comodă, un ursuleț de jucărie stă sus pe dulap. Un vânător de vise indian este agățat pe perete, o coroană de sârmă și pene care veghează asupra ambelor paturi, al Irinei și al colegei cu care împarte camera.

Ce se întâmplă dacă dorește să aibă puțină intimitate? Unde merge ea în momentele acelea? Irina ezită o clipă, de parcă nu înțelege întrebarea, apoi răspunde: „Asta nu este posibil aici.“

Și totuși, spune ea mai târziu, nu-i lipsește nimic. Această cazare este mult mai bună decât cea de care a beneficiat anterior.

Irina Carnariu provine din estul României, din Roman, județul Neamț. Are 37 de ani și de șapte luni lucrează pentru compania germană Tönnies din Rheda-Wiedenbrück, în estul Westfaliei. Asta înseamnă că este angajată directă a companiei Tönnies de numai două luni fiind angajata unui „furnizor de servicii“, un subcontractant care i-a intermediat un loc de muncă în cadrul abatorului imens pe al cărei acoperiș se află cele trei văcuțe fericite și unde locuia într-o cameră împreună cu alte trei femei. Ea nu dorește să ofere detalii despre cum a fost acolo, dar dacă îi interpretezi corect privirea, atunci poți să îți dai seama că nu a fost deloc bine.

Legea care obligă industria cărnii să respecte demnitatea umană

La data de 1 ianuarie a intrat în vigoare legea care a obligat industria germană a cărnii să îi angajeze direct pe muncitorii subcontractați și să le ofere condiții decente de cazare. Acesta a fost momentul în care s-au schimbat multe și pentru conaționala noastră. Femeia subțire, blondă, lucrează în fiecare zi de la șase seara până la trei dimineața ca și coordonator de linie, ceea ce înseamnă că, împreună cu alți șapte colegi de pe linia de asamblare, se asigură că pe produsele din carne sunt aplicate etichetele corecte. Ea câștigă 10,50 euro pe oră, cu plata aferentă orelor suplimentare ajungând la un venit de 1700 de euro net pe lună, din care aproape 200 de euro îi plătește pentru cazare. Acest spațiu de cazare, jumătate de cameră, este situat într-o casă destinată unei singure familii, lângă Rheda-Wiedenbrück. Casa are fațadă de tip klinker, acoperiș cu cadru din lemn și pe ușă sunt vizibile doisprezece nume românești care sunt lipite una peste alta pe benzi înguste. În interior totul este luminos și renovat, în baie accesoriile noi strălucesc peste dale mari și moderne, în bucătărie trei frigidere înalte completează bucătăria asamblată.

Un spațiu comun de cazare foarte curat pentru angajații din industria cărnii, situat în mijlocul provinciei din estul Westfaliei. Un prim exemplu al universului nou și luminos destinat angajaților Tönnies, pe care PR-ul fabricii o demonstrează voluntar în această zi.

Dar este acesta întregul adevăr? Există cu adevărat „raporturile de sclavie“ pe care criticii le-au acuzat ani de zile și apartamentele supraaglomerate, cu mucegaiuri și paraziți?

Imagini similare celor dintr-un ghetou

În primăvara anului trecut, în Germania afectată de coronavirus a escaladat și o situație problematică pe care statul german a ignorat-o ani de zile, în schimbul unui preț scăzut la șnițel. 1400 de angajați ai fabricii Tönnies s-au infectat cu noul coronavirus și toți cei 7000 de angajați din unitatea principală de producție din Rheda-Wiedenbrück au fost obligați să intre în carantină. Aparent, virusul s-ar fi răspândit prin sistemul de ventilație din fabrică, dar în atenția autorităților au ajuns și spațiile de cazare. Autoritățile au instalat atunci bariere în jurul mai multor blocuri de apartamente din Verl; angajații care erau predominant români stăteau în spatele lor, închiși, imaginile surprinse fiind asemănătoare celor dintr-un ghetou.

Condițiile din spațiile de cazare nu erau similare celor dintr-o clădire nouă și, totuși, acestea au accelerat ritmul de infectare cu coronavirus: Membrii coaliției din Germania au fost profund impresionați la vederea acestor imagini și au convenit asupra inițierii noii legi care vizează prevederi și mai dure începând cu data de 1 aprilie a acestui an. În acest sens și activitatea de muncă temporară din industria cărnii urmează să fie interzisă.

Fabian Reinkemeier, purtătorul de cuvânt al grupului, vă poate spune ce a realizat deja această lege. Sediul central al grupului este cea mai modernă clădire de pe amplasamentul de pe strada Gütersloher, din Rheda-Wiedenbrück. Orice vizitator pătrunde într-un atrium luminos, înconjurat de birouri de sticlă, și este așteptat de Clemens Tönnies, șeful companiei, într-o sală de ședințe. De sus se pot vedea camioanele frigorifice care transportă carnea la nivel național și o mulțime de clădiri albe în care porcii sunt sacrificați, tranșați și prelucrați pe linia de asamblare.

500 de apartamente și case închiriate sau cumpărate

Tönnies a preluat aproximativ 6.000 de angajați de la „furnizorii de servicii“ anteriori și i-a angajat permanent, 3.500 doar la sediul din Rheda.

„Niciun angajat nu a pierdut din drepturi, toți beneficiază de cel puțin aceleași venituri ca anterior și toată lumea și-a păstrat statutul social, respectiv vechimea în muncă“, spune Reinkemeier. Demersul a reprezentat „un efort enorm“ și din punct de vedere financiar.

Noii angajați ai departamentului de resurse umane își desfășoară în prezent activitatea la etajul unde anterior se afla sala de fitness a companiei. În plus, Tönnies a închiriat sau a achiziționat și a renovat 500 de apartamente și case „pentru o sumă nesemnificativă din două cifre, dar în cuantum de milioane de euro“, iar compania oferă acum în jur de 2 000 de spații rezidențiale, „conform standardelor clare de cazare și de dotare“, așa cum subliniază Reinkemeier. Angajații plătesc, în medie, 190 de euro pentru cazare. Tönnies a achiziționat, de asemenea, 150 de bucătării și 1.500 de paturi.

Oricine îl ascultă mai mult timp pe purtătorul de cuvânt al companiei are impresia că însăși compania Tönnies a inițiat noua lege în Bundestag. „La începutul anului 2020 le-am propus politicienilor să reglementeze renunțarea la contractele de muncă temporare, cu condiția ca acest lucru să se aplice întregii industrii“, spune Reinkemeier. Dacă renunțarea la angajații temporari s-ar fi produs doar la nivelul companiei, „pur și simplu nu am mai fi putut competiționa cu firmele concurente“.

În birourile de sticlă de deasupra abatoarelor există un puternic sentiment că firmei i s-ar fi comis o mare nedreptate în trecut prin prisma faptului că a fost portretizată ca un bau bau monstru. De fapt, în cadrul Tönnies, ar exista de o lungă perioadă de timp disponibilitate pentru inițierea de reforme, precizează în numele grupului Achim Wiese, director general al sindicatului pentru industria alimentară și HORECA din estul Westfaliei. Doar că, reconceptualizarea ar reprezenta mai mult o consecință a necesităților: „Reprezentanții companiei au conștientizat că, dacă nu schimbă situația, angajații vor pleca.“ Există, de asemenea, multe schimbări și în ceea ce privește spațiile de cazare: „Se observă eforturile depuse.“

Dar nu peste tot. 

Este universul diametral opus celui renovat, prezentat de Irina și colegii acesteia, respectiv un univers în care suntem introduși de o sursă, a cărei identitate rămâne confidențială, ea însăși de origine română. Și aceasta a lucrat pentru compania Tönnies în trecut și a dorit să arate cealaltă parte a realității care ar exista încă, dincolo de ce se observă din exterior. „Trebuie observate și lucrurile acestea!“, spune ea.

Gândacii sunt vizibili pe perete

Ea se oprește în fața unei case de culoare albă, cu două etaje, situată pe un drum îngust de țară, cu o cărare noroioasă în față și cu garaje. Zeci de nume românești pe ușa din față, unele pe bilețele de hârtie scrise de mână, degradate. Dintre cele trei apartamente din această clădire, niciunul nu a fost modernizat, nici măcar superficial. Pereți îngălbeniți până la maronii, plăci de gresie sparte în bucătărie. Un bec gol atârnă pe perete, cablul legat în jurul unui stâlp. În două dintre cele trei apartamente, locuitorii se plâng de prezența insectelor, într-una dintre locuințe gândacii trec peste podea și pereți, se târăsc de-a lungul crăpăturilor de la ușile frigiderului. Nu au curent electric în mai multe camere, nici măcar în bucătărie.

 

Un bărbat cazat acolo deschide ușa frigiderului, indică produsele din interior și precizează că sunt „calde“. De două zile nu mai funcționează sistemul de încălzire și nici apă caldă nu este. 

Zece dintre conaționalii noștri dorm în trei camere, iar în două dintre ele dorm câte patru persoane, în paturi supraetajate. Unul dintre ei relatează că se trezește în fiecare noapte „din cauza gândacilor care îmi trec peste braț“. Un altul spune că lucrează la Tönnies de șase luni și munca ar fi în regulă. „Dar aici“, spune el și arată în jurul lui, „asta este groaznic.“

Apoi intră doi bărbați, în jur de treizeci de ani, unul îmbrăcat într-un palton, celălalt într-o jachetă sport, și strigă în limba română la rezidenți, care stau în fața lor în groază și tăcere. 

Se calmează doar când află că purtătorul de cuvânt al companiei Tönnies se află la rândul său în zonă.

Unul dintre cei doi se prezintă ca fiind K. și explică ulterior că este directorul unei firme de consultanță, care se ocupă de intermedierea de spații de cazare pentru compania Tönnies. Potrivit celor declarate, firma acestuia se ocupă de 50 de apartamente și case. Anterior, firma sa obișnuia să subînchirieze camerele direct angajaților. Se ocupă de această casă de aproximativ trei ani. De ce sunt apartamentele într-o stare atât de deplorabilă? 

„Nu poți face totul dintr-o dată”, explică el. Dar în curând și această casă va fi renovată.

Cât despre subcontractori, care până nu demult angajau ei oamenii, sunt încă implicați în afacere, dar în alte roluri.

Purtătorul de cuvânt al companiei Tönnies promite acordarea altei locuințe – „până la sfârșitul săptămânii“ 

A doua zi, purtătorul de cuvânt al Tönnies a confirmat că firma pe care o reprezintă este principalul chiriaș al casei încă de la sfârșitul anului trecut – și că spațiile de cazare sunt închiriate angajaților în schimbul a 80 de euro pentru fiecare. Își cere scuze pentru apartamente: „Aceasta este vechea stare de lucruri pe care nu o mai acceptăm și de aceea renovăm aceste locuințe sau renunțăm la închirierea unora dintre acestea”. Reinkemeier recunoaște că reprezentanții departamentului imobiliar al grupului au vizualizat această casă. Cu toate acestea, la momentul respectiv nu existau nici insecte, nici întreruperi de curent, locuința era clasificată doar ca fiind pretabilă pentru renovare. Acum, angajaților li se oferă un alt apartament. „Până la finalul săptămânii“, promite purtătorul de cuvânt. 

Toate aceste demersuri înseamnă că Tönnies se preocupă de rezolvarea situației. Dar majoritatea angajaților locuiesc în adăposturi private, asupra cărora nimeni nu deține o privire de ansamblu. Sursa noastră spune că știe multe locuințe similare, cu condiții precare. 

Un bărbat se află în grădină, într-o casă vecină. Întrebat dacă știe cum trăiesc muncitorii români, el spune nu, fiindcă nu există niciun contact. Din când în când, muncitorii mai joacă fotbal, se mai întâmplă ca mingea să zboare deasupra. Dar nici măcar nu îndrăznesc să recupereze mingea. Atât de modești sunt.

La doar câțiva kilometri de locul acesta, Irina Carnariu stă în camera ei renovată, în speranța că totul va merge bine. Ea spune, cu acele cuvinte germane pe care le-a învățat singură, că în România ar fi lucrat într-o fabrică pentru o treime din banii câștigați aici. Tocmai din acest motiv are un alt plan pentru ea și fiica ei de unsprezece ani, care locuiește cu tatăl ei în România și pe care nu i-a mai văzut de șapte luni. Vrea să își aducă fiica în Germania, este tânără și cu siguranță va învăța germana rapid. Pentru că planul ei de viitor este acesta: „Eu vreau să rămân aici.“