Diaspora nu se întoarce acasă, ci o parte infimă a ei. Oameni relativ săraci, care trăiesc din munca la negru

Ciprian Mihali a predat vreme de două decenii filosofia contemporană la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Între 2012 și 2016 a fost ambasador al României în Senegal și în alte șapte state din Africa de Vest. Din 2016 lucrează în domeniul cooperării internaționale la Bruxelles. Recent, a publicat pe pagina de Facebook un text cu o opinie personală despre românii care se întorc în țară în aceste zile, când pandemia de coronavirus a cuprins întreaga lume:

«Așa cum nu „diaspora” a votat pentru schimbare în mai 2019, ci doar o parte minoritară a ei, tot așa acum nu „diaspora se întoarce acasă”, ci o parte infimă a ei. Orice fel de generalizare într-o direcție sau cealaltă nu ajută nici înțelegerea, nici evaluarea corectă a situației în care ne aflăm.

Apoi: diaspora este un fenomen al împrăștierii, așa cum îi spune și numele. Oameni diferiți au plecat în momente diferite, pentru perioade diferite, cu motive diferite, pentru activități și preocupări diferite. Mi se pare imposibil, în momentul acesta și cu mijloacele sociologice de care dispunem, să cuprindem într-o analiză unică și incontestabilă fenomenul diasporei. Putem vorbi mai degrabă de fluxuri și tendințe, de dinamici și aproximări, nicidecum de ceva clar delimitat.

Interpretarea mea este că cei care se întorc azi în țară sunt tocmai aceia care au scăpat dintotdeauna oricărei analize. Sunt aceia despre care nu se știe de ce au plecat, nu se știe unde s-au dus, nu se știe ce au făcut acolo și, mai ales, nu se știe de ce se întorc. Putem doar specula că sunt oameni care trăiesc în interstițiile societăților actuale (să zicem română și italiană), oameni neînregistrați în țară și neînregistrați dincolo, nici legali, nici ilegali, nici angajați, nici șomeri, oameni pe care compresarea ochiurilor plasei de securitate din cauza carantinei în Italia îi obligă să părăsească non-locurile în care se instalaseră, pentru a reveni temporar în țară. Cel mai probabil sunt oameni relativ săraci, care trăiesc din munca la negru, cu câștiguri relativ modeste, care întrețineau din puținii bani câștigați restul familiei, și mai sărace, din țară. Oameni invizibili, pe care nu i-a văzut nimeni plecând, cărora nu le-a simțit nimeni lipsa, dar care, iată, devin brusc vizibili pentru că sunt o amenințare pentru ceilalți.

Revenirea lor e îngrijorătoare din punct de vedere sanitar, fără îndoială, dar ultimul lucru care trebuie făcut este anatemizarea lor sau tratarea acestei reveniri în cheia ironiei de prost gust așa cum am văzut ca o fac unele voci guralive de orientare liberală. Statul român s-a debarasat cu ușurință, chiar cu un oarecare entuziasm de milioanele de oameni plecați, pentru că ei nu mai puneau presiune pe sistemele falimentare din țară și, în același timp, trimiteau bani acolo unde statul eșuase prin sistemele sale de protejare a celor mai săraci și mai vulnerabili. Într-un anume fel, am putea spune că asistăm la „revenirea refulatului”, ca un fel de obligație a statului român de a-și asuma, acum și în acest fel, responsabilitatea și costurile pentru modul în care a înțeles să-i trateze pe românii nevoiți să-și părăsească țara. E foarte posibil ca aceste costuri să fie acum mai mari, inclusiv în termeni de vieți umane. Dar sunt costuri inevitabile atunci când un stat eșuează în misiunile sale esențiale.»