N-am putut să plec din Spania. Înmormântarea mamei am văzut-o prin telefon

Cu Vasile Pop am stat de vorbă câteva ore bune. E unul dintre „căpșunarii” bistrițeni veniți după criza din 2009. Fratele i-a murit în februarie pe o autostradă din Austria. Săptămâna trecută i-au îngropat mama. El nu a putut ajunge în România. A văzut slujba pe Whatsapp, la telefon:

„M-am născut în 1982 la Sărățel. Pe lângă Bistrița, dacă știi tu pe unde vine asta. Am plecat cu mama și cu fratele meu mai mic la Cluj când eram foarte mic, pe vremea lu’ Împușcatu’. Găsise mama un loc de muncă într-o școală, ca femeie de serviciu. 

De tata nu-mi aduc aminte deloc. O fi plecat. Dracu’ știe pe unde-i, ziceau unii că ar fi prin America. I-am pierdut urma. N-a dat nici măcar un telefon ca să-i aud vocea. Școala nu mi-a plăcut deloc. Mă băteau profesorii pentru că eram rău de gură și dădeam cu pumnul. Am unșpe clase și ceva. Bacul nu mi-a trebuit. Mi-am scos carnet și aduceam mașini din Germania cu niște prieteni. 

Am ajuns în Spania după o femeie. O cunoscusem în țară când venise în vacanță. Tot bistrițeancă, de pe la mine de-acolo. În 2011 ne-am căsătorit. Fetița noastră s-a născut repede. A crescut în livadă, cu noi. Cărăm lăzi cu fructe, muncim la scuturat măslini, patronul are o fabrică micuță de conserve și e asociat la o cooperativă care face ulei de măsline. Era după criză când am venit eu, oamenii nu aveau de muncă. Șomajul era cât casa, dar în agricultură mai găseai de lucru. Am tras cu umărul ani de zile, soția la fel. Cea mică s-a dus la grădiniță, acum e la școală. Vorbește catalană, spaniolă, românește și ceva ungurește. Avem niște unguri aici, în Igualada, iar asta mică e prietenă bună cu fetița lor. Amestecăm vorbele în casă de nici noi nu mai știm ce zicem. 

Frate-miu e mai mic cu trei ani. Nu a vrut să vină aici, a rămas acasă în România. Tot cu mașini se ocupa. Muncea ca mecanic-auto, mai mergea prin Olanda și Germania ca să aducă mașini la mâna a doua. S-a descurcat fără să plece din țară. Anul ăsta, în februarie, a murit. A sărit de pe autostradă în Austria. Viteză mare, probabil că adormise la volan și a făcut tumbe prin aer până i s-a făcut mașina zob. L-au adunat pompierii austrieci de pe jos.

Abia m-am întors din țară, de la înmormântare, și ne-am trezit pe cap cu virusul. Mă uitam la televizor și vedeam numai chinezi morți, apoi prietenii din Italia îmi ziceau că e belea mare pe la Milano. Spitale aglomerate, nu mai încăpeau oamenii prin saloane, iarăși morți cu duiumul. Acum și la noi, în Spania. Aici, unde stăm noi, a fost una dintre primele localități izolate de guvern. Nu se putea ieși, nu se putea intra. Doar de câteva zile s-a mai relaxat situația, mergem la muncă cu hârtie la mână. Traseu bine stabilit, mască pe față: casă-muncă-casă. Și cam atât. Seara intru în supermarket, iau ceva de mâncare, și tot așa…

Sâmbăta trecută a murit și mama. Era bolnavă tare cu plămânii, avea și analizele la ficat foarte rele. Ducea pe picioare o hepatită urâtă de ceva vreme. Știi cum e s-o vezi dusă la groapă pe Whatsapp, Paule? Stăteam în pat și mușcam din pernă, am plâns ca un câine. N-am putut merge acasă pentru că de aici nu pleacă nimeni, nici pe șosea, nici cu avionul. Cum să ajungi? Pe jos? Să te ascunzi într-un camion? M-am gândit la toate, dar n-am avut cum să plec. Vorbeam cu un preot tânăr la telefon, celălalt părinte spunea slujba. Iar o vecină mi-a arătat tot prin telefon: la capelă, apoi la cimitir, mai apoi cum au acoperit-o cu pământ. Și eu în pat, cu ochii în telefon… 

Cum scăpăm noi din asta? Mă-ntreb în fiecare zi. Nevastă-mea nu mai muncește de la mijlocul lui martie. Eu am noroc, sunt mai vechi printre lucrători și trag tare. Dar muncim la jumătate din capacitate. Patronul a pierdut comenzi multe, a trimis oameni acasă. E nebunie mare aici. Suntem noi vinovați pentru nenorocirea asta? Ăștia n-au știut să se organizeze, n-au avut măști, n-au luat măsuri la timp și s-au infectat mulți oameni deodată. S-a dărâmat toată economia în câteva săptămâni.

Pe lângă noi, pe șosea, treceau mii de camioane cu tot felul de mărfuri. Acum vezi doar „friguri” care cară alimente. Nici asta nu e rău, avem ce mânca. Dar se termină banii. Ăștia ca mine nu putem strânge nimic „la saltea” că n-avem de unde. Trăim din ce câștigăm. La sfârșitul lui martie am luat 1100 de euro, nevastă-mea doar 500. În aprilie am muncit mai puțin, nu știu dacă ajung la o mie. Și trebuie să trăim din mia asta: chirie, facturi, mâncare. Cât o să mai dureze așa? Că ne ducem la vale și nu știu dacă ne mai ridică cineva de data asta.”