Trăiești în diaspora și vrei să ieși la pensie? Nu se poate! Casa de Pensii din România îți clasează dosarul

Faptul că unii funcționari români își bat joc de oameni nu mai este deloc și de foarte multă vreme o surpriză.

Doamna Victoria Ghebaru din Castellon ne-a sunat și ne-a mai spus încă o poveste „românească”. Dosarul ei de pensie se află pe undeva, pierdut sau aruncat, pe la Giurgiu. Casa de Pensii de acolo nu mai dă niciun semn de viață din luna mai a anului 2019. Doamna Ghebaru a muncit o viață-ntreagă, are drepturi ca orice om din lumea asta, dar un funcționar i-a „îngropat” dosarul într-o stivă, cine știe pe unde și de ce. Noi nu putem face altceva decât să scriem despre asta:

«Am lucrat pe vremea lui Ceaușescu la RATB, din 1972 și până în 1976. După aceea, la magazinul Fortuna de pe Calea Victoriei din București, din 1979 până-n 1984. Am crescut patru copii. În Spania am sosit în 2004. Am îngrijit persoane în vârstă, am avut și o mică afacere împreună cu familia. Ne-am descurcat, am muncit. Nu-ți dă nimeni nimic pe gratis.

Acum am 66 de ani și m-am gândit că trebuie să-mi adun anii de muncă și să ies la pensie. Anul trecut, în aprilie 2019 am pregătit dosarul și l-am înaintat la Seguridad Social în Castellon. În mai, după o lună, mi s-a comunicat faptul că cererea mea către Casa de Pensii din România a fost trimisă și repartizată la Giurgiu. Așa merge sistemul: de cererile de pensie ale românilor din Castellon se ocupă Casa de Pensii din Giurgiu. 

Din luna mai 2019 nu am nicio veste de la Giurgiu. Anul trecut, prin august, a fost un nepot de-al meu să întrebe cum merge dosarul. Nici n-au vrut să-l lase în clădire, i-au zis că n-are ce căuta acolo. În ianuarie 2020, a sunat o prietenă din București și i-au spus că dosarul este clasat. Cred că l-au aruncat într-un sertar pe-acolo, pentru că „nu se văd bine ștampilele” – așa i-au zis la telefon prietenei. E incredibil, își bat joc de mine. Puteau să mă sune, au numărul meu de telefon în documentație. Ar fi putut să-i anunțe pe spanioli, aici, în Castellon, la Seguridad Social. 

Se face anul acum și nu știu dacă dosarul merge mai departe, dacă mai trebuie ceva… Încerc să sun acolo din când în când. Înainte de criza asta mai răspundeau și mă plimbau de la un telefon la altul. Uneori închideau de-a dreptul. Acum nu mai răspunde nimeni. Am fost utima dată pe 10 martie, înainte de declanșarea stării de urgență în Spania, la Seg. Social. Fetele alea se uitau cu milă la mine: „Nu știm nimic, doamnă. Din România nu am primit nimic. V-am fi anunțat, v-am fi trimis scrisoare acasă. Ne pare rău.” 

Eu nu pot să călăresc avioanele după cum vor niște funcționari de la Giurgiu. Măcar să răspundă la telefon, măcar să-mi dea niște informații. Dacă lipsește ceva la dosar, să-mi spună. Dar nu să-și bată joc de timpul meu și de banii mei până la urmă.»