Povestea cutremurătoare a Elenei, plecată din România sfâșiată de pierderi și renăscută printre străini. „Plângeam în fiecare zi”

Elena Voicu, o româncă stabilită de 23 de ani la Zaragoza, în Spania, spune că a plecat din România în 2002 nu din ambiție, ci împinsă de durere, după ce și-a pierdut părinții și, la scurt timp, un frate care a fost „ucis la numai 31 de ani”.

A ajuns în Spania cu un contract sezonier la cules de căpșuni în Andaluzia, iar după un început dificil și luni de nesiguranță a decis să rămână în capitala Aragonului, unde și-a construit treptat o viață.

Povestea ei este relatată de El Español, într-un material care urmărește traseul unei românce puternice ce a trecut prin toate: doliu, muncă grea și singurătate, până la stabilitatea pe care spune că a găsit-o, în cele din urmă, la Zaragoza.

Înainte să plece din România, Elena avea studii, un loc de muncă stabil și o locuință, iar profesional lucra în domeniul loteriilor.

Deși vorbea română, rusă și franceză, prăbușirea emoțională provocată de pierderile din familie a făcut-o să accepte primul contract care i-a apărut: patru luni și jumătate pentru munca la cules de căpșuni în Spania.

„Simțeam că înnebunesc. Plângeam în fiecare zi, în fiecare colț.”

În Andaluzia, spune că a fost trimisă într-o fermă izolată, la patru kilometri de cea mai apropiată localitate. Descrie zile de lucru de opt ore, drumuri făcute pe jos pentru a putea cumpăra mâncare și doar două zile pe săptămână în care reușea să ajungă la un curs de spaniolă de o oră. La acel moment, afirmă că nu știa „niciun cuvânt” în spaniolă.

„Program de opt ore, mers pe jos în fiecare zi ca să pot cumpăra mâncare și abia două zile pe săptămână să merg la o oră de spaniolă. Nu știam să spun nici măcar un cuvânt în spaniolă.”

Planul inițial s-a schimbat brusc, după ce campania de recoltare s-a încheiat mai devreme din cauza vremii și a terminării recoltei. Contractul a fost întrerupt, iar Elena povestește că a rămas cu 400 de euro și cu încă trei luni „în față”. Întoarcerea în România nu era, pentru ea, o opțiune, așa că a plecat spre Zaragoza.

„Campania s-a terminat mai devreme din cauza vremii și a sfârșitului recoltei. Contractul s-a rupt și am rămas cu doar 400 de euro în buzunar și încă trei luni înainte.”

Primele luni în Zaragoza au fost, după cum le descrie, „disperate”: a căutat de lucru „ca o nebună”, având la activ doar aproximativ zece ore de spaniolă învățată. A pus anunțuri, a bătut la uși și spune că nu primea răspuns, ajungând să ia în calcul să se întoarcă în România.

Punctul de cotitură, susține ea, a venit într-o zi, la ieșirea din Bazilica Pilar, când a simțit că trebuie să rămână. Vorbește despre acel moment ca despre ceva ce nu poate explica, dar pe care îl numește „un miracol”.

„Nu știu să explic, dar a fost un miracol. De multe ori m-am întrebat de ce nu m-am întors în România, având casa mea acolo. Și ajung mereu la aceeași concluzie: trebuia să rămân aici.”

Ulterior, a găsit primul loc de muncă în Zaragoza ca îngrijitoare, în cartierul rural Casetas, având grijă de un cuplu de vârstnici, Paquita și Mariano.

Ea spune că Mariano suferea de Alzheimer și avea un caracter dificil, însă în timp între ei s-a construit o legătură puternică.

Elena vorbește cu emoție despre persoanele în vârstă pe care le-a îngrijit, amintind că Mariano i-a cerut ca, după moartea lui, să îi ducă o garoafă roșie de Ziua Tuturor Sfinților — iar ea a respectat promisiunea.

„De atunci, în fiecare 1 noiembrie, trec prin cimitirele din Zaragoza și Casetas și las garoafe roșii, cele mai simple, în nișele oamenilor de care am avut grijă sau ale celor care nu mai au pe nimeni.”

În anii petrecuți la Zaragoza, Elena afirmă că nu „s-a predat” nici când i se terminau contractele și rămânea fără nimic. Spune că a făcut multe munci — de la curățenie la îngrijire de copii — urmărind mereu ideea de a obține stabilitate și repetându-și că nimic nu vine fără efort.

„Când mi se termina un contract și rămâneam fără nimic, mergeam înainte. Eram conștientă că sunt lucruri care se pot întâmpla, oricât de greu ar fi. Viața nu e un drum de trandafiri.”

Unul dintre momentele importante ale parcursului ei profesional a venit odată cu Expo 2008, când a fost angajată ca asistentă polivalentă în Turnul Apei din Zaragoza. Elena spune că a fost „unul dintre cele mai bune locuri de muncă” din viața ei și își amintește că urca și cobora 23 de etaje pe scări, de două ori pe zi, precizând că atunci avea 48 de ani.

„A fost unul dintre cele mai bune joburi din viața mea, îl țin minte ca pe o muncă foarte specială pentru mine. Urcam și coboram 23 de etaje pe jos de două ori pe zi. Aveam atunci 48 de ani.”

După închiderea Expoziției, a urmat din nou nesiguranța: zece luni fără serviciu și, iarăși, tentația de a se întoarce în România. A decis însă să mai încerce o dată, s-a înscris la o firmă de muncă temporară și a fost chemată pentru o înlocuire la îngrijire la domiciliu. Povestește că două săptămâni s-au transformat în două luni, iar în august i s-a oferit un contract pe perioadă nedeterminată.

„Cele două săptămâni au devenit două luni, iar în august mi-au oferit un contract pe perioadă nedeterminată.”

Astăzi, Elena spune că se simte profund recunoscătoare pentru „afecțiunea, respectul și primirea” pe care le-a primit în Zaragoza și afirmă că mulți prieteni care vin să o viziteze ajung să se îndrăgostească de oraș.

Ea a declarat pentru ziarul spaniol că femeile românce sunt „muncitoare și foarte afectuoase”, iar în asta crede că seamănă mult cu femeile din Zaragoza. De aceea, se descrie drept „jumătate româncă, prin naștere, și jumătate aragoneză, prin adopție”.

După 2002, spune că nu își mai face planuri pe termen lung, preferând să trăiască „cu prudență și recunoștință”.

Călătorește când poate, mai merge în România din când în când, însă nu ia în calcul să se întoarcă definitiv: afirmă că viața ei este în Zaragoza și că iubește viața de acolo.