Pandemia lovește românii din Andalucia. „Vom sărbători ca nebunii prima zi de libertate!”

Am sunat-o pe Gabriela Stan ca să aflu cum trec românii din Andalucia (Andaluzia spun unii) prin pandemie. „Stai un pic, am o problemă: mă ustură ochii, nu știu ce se petrece. Am depășit o perioadă extrem de ciudată și de dură. Stai un pic, vorbim imediat.” 

Gabriela este prahoveancă. A venit în Spania în 2003. S-a stabilit în Cordoba și lucrează ca mediator intercultural în cadrul Departamentului de Servicii Sociale al Primăriei din Jaen. În fiecare zi face naveta: peste 200 de kilometri în total. Cu trenul, cu autobuzul, sau călătorește cu mașina împreună cu alți oameni care fac același traseu. Este și președinta unei federații care a adunat sub umbrela sa mai multe asociații de români din sudul Spaniei. 

Cum e în Cordoba acum? Am fost în urmă cu doi ani acolo, am vizitat orașul, centrul vechi…

Este o tragedie, Paul. Nu ne-am imaginat niciodată că vom vorbi în această situație despre morți, despre faptul că vom fi nevoiți să ne izolăm în case. Copiii nu înțeleg ce se întâmplă, trebuie să le explici că nu mai pot ieși pe stradă, în parc. Și-au pierdut răbdarea, bătrânii sunt speriați pentru că aud în permanență că reprezintă categoria cea mai predispusă contaminării. Au tabieturile lor, vor să se adune în „plaza”, în fața caselor, să joace cărți, să discute ca înainte ore în șir. Sunt adevărate crize personale, văd tristețe imensă. Andalucia este o zonă veselă prin definiție, dar oamenii nu mai sunt la fel. 

Acum lumea este crispată, speriată. Mulți urlă: „pune masca pe figură, nu contează dacă ești sau nu contaminat, pune-o și nu mai discuta!” – ieșim la ora 20.00 în balcoane și îi aplaudăm pe medici, pe asistente, pe vânzătorii din magazine, suntem recunoscători celor care sunt în prima linie de bătălie cu pandemia. În același timp ne uităm cu atenție printre vecini. Suntem toți? Lipsește vreunul dintre noi, suntem bine, sănătoși? Este, cumva, ca la apelul de seară din închisori. Vrem să știm dacă mergem cu toții la culcare, dacă a „dezertat” vreunul din lumea viilor. Sunt absolut convinsă că vom sărbători ca nebunii prima zi de libertate. 

O vecină m-a întrebat dacă avem măști în casă. Soțul i-a spus că îi poate da două. „Da, dar în pungi separate vă rog frumos. Îmi este teamă.” El continuă să lucreze, are un mic atelier de mecanică industrială. Băiatul este student la Informatică, cursurile se fac acum pe internet. Eu fac matematică de clasa a-6-a cu nepoțelul, îmi aduc aminte de copilărie. 

Cunosc foarte mulți români aici, suntem cu toții loviți de ceea ce se întâmplă. Am să-ți descriu câteva cazuri: 

Am o prietenă în Malaga. Tot Gabi se numește, îngrijește persoane la domiciliu. Este pe cont propriu. Dar acum se află în carantină, este bolnavă și nu poate munci. Nu știe ce-i rezervă viitorul.

Georgiana, Cordoba – lucrează într-un cămin de bătrâni. Deocamdată nu au cazuri mortale, dar există multă crispare. Bătrânii și lucrătorii încep să plângă din te miri ce. Există multă nervozitate, nesiguranță, lipsă de protecție. 

Maria, Cordoba. O femeie în jur de 55 de ani. A lucrat până acum o lună de zile. S-a internat în spital cu insuficiență hepatică. Era singură aici. Fiul ei abia a reușit să ajungă din țară în Spania. Nu are bani, nu îi poate duce trupul în țară. Primăria din Cordoba a înmormântat-o pe 7 aprilie fără preot, fără prieteni lângă ea, fără slujbă religioasă. Restricțiile au permis ca la ceremonie să asiste doar fiul ei și lucrătorii de la firma funerară. Nici nu i se poate obține certificatul de deces pentru că serviciile consulare nu mai funcționează acum în regim normal. 

În ce situație se află acum persoanele care nu au o casă, cei care nu-și pot permite nici măcar o chirie?

Am cunoscut doi români care au fost luați în evidență de un adăpost din Jaen. Cornel, mai în vârstă, acceptă condițiile, respectă regulamentul interior. Cristi, mai tânăr, un pic mai rebel, dispare câteva ore și revine în adăpost, nu se conformează carantinei. Cei de acolo, inclusiv românii, au nevoie de haine. Sunt, în general, persoane fără resurse economice, fără ajutor social și fără adăpost propriu. Spanioli, marocani, români, sudanezi… Am reușit, cu ajutorul unei spanioloaice care strânge îmbrăcăminte din donații, să fac 44 de pachete și să le împart celor de acolo. 

Am format un grup de Whatsapp din care fac parte avocați, juriști, oameni care lucrează în serviciile sociale – oferim consiliere celor care vor să știe mai bine ce pot face în cazul în care rămân fără loc de muncă, dacă nu-și pot plăti chiria sau ipoteca, ce drepturi au, ce ajutoare financiare pot să primească, le aducem la cunoștință noutăți legislative. Cineva din țară ne-a contactat pentru a-l ajuta să-și găsească fratele. Știe doar că acesta trăiește pe stradă, în Malaga, în condiții destul de precare. 

Dorina, Cordoba. Este o mamă singură, cu trei copii. De 13, 15 și 19 ani. Nu mai știe nimic de fostul ei soț. A plecat, a dispărut fără urmă. Luptă ca o nebună pentru ca ei să-și urmeze studiile, să aibă școală și să nu fie nevoiți să muncească la „frecat podele”. Cea mică a fost operată de curând la gât. Au dificultăți până și atunci când trebuie să-și schimbe buletinele sau pașapoartele, fiind nevoie de semnătura tatălui. 

Există și oaze de normalitate în toată nebunia asta: o româncă din Malaga și-a transformat casa de modă în linie de producție pentru echipament de protecție pe care îl donează sistemului sanitar. 

Ce transmiți politicienilor de acasă? Cum simți reacția statului român în aceste zile? 

Văd diferențe enorme între felul în care guvernul spaniol își tratează cetățenii din afara granițelor și cel în care statul român face referire la diasporă. Apelurile „Stați pe loc!” sunt foarte insistente. Chiar dacă le înțeleg și pot fi de acord cu ele într-o oarecare măsură, cred că insistența cu care sunt făcute creează o breșă foarte adâncă. Și mă refer aici la faptul că discrepanțele, la nivel de imagine, între cei „de-acasă” și cei „de-afară” sunt oricum foarte mari. Clasa politică românească reacționează foarte greoi la discursurile discriminatorii, la noi fiecare trage în direcții diferite. Mă îngrozește acest lucru. Aici, în Spania, cel puțin până acum, politicienii arată că trag la „aceeași căruță”, la ieșirea cât mai rapidă din haos.