Povestea româncei care a plecat din țară în anii ’90 și și-a construit în străinătate o viață printre ace și materiale. „Aș putea să cos 48 de ore fără oprire”

O româncă stabilită în Germania și-a transformat pasiunea pentru cusut într-o mică afacere pe care o ține deschisă de peste două decenii.

În atelierul ei de retușuri, mașina de cusut este centrul unei vieți construite în jurul muncii, al clienților și al unei meserii pe care spune că nu ar putea să o lase.

Emilia Bruder are 63 de ani și este născută în România, iar povestea sa este relatate de publicația Die Rheinpfalz. A plecat din Timișoara spre Zweibrücken, în Germania, în anii ’90, când avea 27 de ani, iar astăzi spune că orașul german i-a devenit acasă. Are și cetățenie germană.

Atelierul ei de retușuri funcționează de 23 de ani pe Lammstraße. La început a lucrat la numărul 8, iar de 16 ani își primește clienții la numărul 12. Spațiul are 50 de metri pătrați, iar Emilia Bruder lucrează singură, fără angajați, împărțindu-și ziua între zona de primire, camera de probă și locul în care coase.

„Cusutul este hobby-ul meu, este totul pentru mine, cusutul mă liniștește. Aș putea să cos 48 de ore fără oprire”, mărturisește românca.

Programul afișat este de luni până vineri, între orele 8:00 și 16:00, dar după închidere mai rămâne de obicei încă trei sau patru ore la lucru. Pauzele sunt scurte, doar cât să mănânce sau să bea ceva, apoi revine la mașina de cusut.

Piesa centrală a atelierului este o mașină Pfaff, fabricată în anii ’60 de compania din Kaiserslautern. „O am de 30 sau 40 de ani și merge ca pe roate, este foarte robustă”, spune Emilia Bruder, care nu s-a gândit să o înlocuiască. Între ea și vechea mașină de cusut s-a format, în timp, o rutină de lucru pe care o descrie ca pe o echipă bine sudată.

Românca preferă metodele clasice și spune că materialele moderne îi dau adesea bătăi de cap. În multe țesături se folosește astăzi plastic, iar hainele cumpărate ieftin prin comerțul pe internet sunt mai greu de retușat. Cu toate acestea, susține că nu a rămas niciodată blocată în fața unei lucrări acceptate. Uneori soluția nu apare imediat, ci noaptea, când se află în pat, iar a doua zi știe exact cum trebuie să procedeze.

Există totuși o limită clară în atelierul ei: perdelele. „Fac de toate, în afară de perdele”, spune croitoreasa. În trecut, astfel de lucrări erau mai simple, însă acum materialele și croielile i se par mult mai dificile, motiv pentru care își trimite clienții către alți colegi de breaslă.

O scenă obișnuită din atelier arată cât de directă este în relația cu oamenii. O clientă intră cu mai multe haine și întreabă dacă se poate rezolva problema unui guler cu Lurex care zgârie. „Nu”, răspunde imediat Emilia Bruder. Știe ce poate face, dar și unde o intervenție nu ar avea rezultat. O altă clientă, care vine frecvent pentru ajustarea pantalonilor, o descrie simplu: „Ce face ea este foarte bun.”

Deși este croitoreasă calificată și ar putea crea haine de la zero, Emilia Bruder se ocupă aproape exclusiv de retușuri. Explicația ține de costuri: „Orele de lucru pe care ar trebui să le calculez pentru haine făcute la comandă nu mi-ar fi plătite. Ar trebui să cer câteva sute de euro. Iar hainele de-a gata sunt, pur și simplu, mai ieftine.”

În atelier ajung pantaloni prea lungi, mâneci prea scurte, rochii de seară prea largi sau haine cu fermoare stricate. La blugii scurtați, ea aplică din nou tivul original. Volumul de muncă este atât de mare, încât nu mai coase nici măcar pentru ea. Nu spune că s-a îmbogățit din această meserie, dar nici nu vorbește cu amărăciune despre munca ei. „Mă mențin pe linia de plutire”, afirmă croitoreasa.

Timp liber are puțin, iar atelierul este închis foarte rar. Nu a mai plecat de mult în concediu. Când nu lucrează, iese la plimbare sau se odihnește acasă. Pentru Emilia Bruder, locul în care lucrează nu este doar o afacere mică, ci centrul vieții sale de zi cu zi: „Sunt mulțumită, nu mă plâng, atelierul meu este viața mea. Continui cât pot.”