Maxi Nica sau „El Rumañol”, românul care a impresionat Spania cu versurile sale la „Spain’s Got Talent”

Despre Maximilian Daniel Nica, un român în vârstă de 32 de ani din Oradea, județul Bihor, care a emigrat în Spania alături de tatăl și fratele său în 1995 sunt foarte multe de scris, fiindcă jurnalul său de emigrant este plin de momente emoționante, transpuse în versuri cântate pe ritm de hip-hop care reflectă realitatea într-o manieră izbitoare. Dar să-ncepem cu cel mai recent moment important din viața sa, și anume, participarea la preselecția pentru semifinala „Spain’s Got Talent” care a fost transmisă luni, 14 octombrie 2019.

Prezentându-se cu numele său de scenă El Rumañol (combinație în limba spaniolă dintre „rumano” și „español”  – român și spaniol), Maxi Nica a reușit să impresioneze publicul din sală, juriul, precum și întreaga țară cu piesa „Ser español” (A fi spaniol), o melodie ale cărei versuri vorbesc despre identitatea spaniolă și despre ce înseamnă să fii imigrant român.

„Sărăcia m-a scos din România, țara mea
Dar nimic n-o poate scoate din inima mea.
Sunt român și nu vreau să fiu urât,
Dar a fi spaniol nu e doar un buletin și atât.
A fi spaniol înseamnă să-ți ardă sufletul văzând cum arde Doñana,
Să protestezi când urcă șomajul în Spania”

…………………………………………………………………………………………………………..

„Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani
Acum ori niciodată, croiește-ți altă soarte
La care să se-nchine și cruzii tăi dușmani.

Deșteaptă-te, spaniolule, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani
Acum ori niciodată, croiește-ți altă soarte
O soarte în care imigranții, să știi, nu sunt dușmani.”

(Versuri parțiale traduse în română din piesa în limba spaniolă, preluate de pe teleleu.eu)

 

Publicul s-a ridicat în picioare și l-a aplaudat, lucru care nu e făcut cu ușurință la această emisiune, așa cum recunoaște și un membru al juriului. Mai mult, Risto Mejide, autorul, producătorul de muzică și totodată membrul cel mai critic din juriul „Spain’s Got Talent” a afirmat despre Maxi că „acest copil poate schimba lumea”.

Un copil, da, în ciuda celor 32 de ani ai săi și a faptului că este un om însurat fiindcă, așa cum relatează Elena Stăncuț de la Teleleu.eu care i-a luat un interviu și a scris un frumos articol despre el, „e timid și arată ca un adolescent subțire. Ne descumpănește contrastul dintre imaginea rapperului care pedalează o bicicletă lowrider cu un boombox într-o mână și tânărul timorat și cuminte, cu ochi albaștri-transparenți”.

Tânărul nostru conațional a ajuns în Spania în anul 1995. Avea doar opt ani pe atunci, iar modul în care a plecat din România l-a marcat fiindcă nu a avut ocazia să-și ia rămas bun de la mama lui sau de la prietenii săi. Părinții divorțaseră, iar tatăl a decis să emigreze în Spania cu cei doi copii, Maxi și fratele său, dar le-a interzis acestora să spună cuiva că pleacă din țară. Așadar, cei trei au plecat spre Spania ca turiști, într-o excursie, iar mamei copiilor și prietenilor le-au spus că pleacă doar într-o vacanță.

Nu mică i-a fost mirarea ghidului care a organizat excursia să-l vadă pe bărbat cu cei doi copii ai săi că abandonează excursia atunci când au ajuns la Castellón de la Plana. Era în luna august și în prima săptămână au dormit prin livezile de portocali din jurul orașului. Tatăl le-a spus că sunt într-o aventură în aer liber, printre portocali, dar adevărul era că nu avea unde să stea.

În acea săptămână, tatăl lui Maxi și-a căutat un loc de muncă și a găsit într-un final ceva de lucru în construcții, având astfel posibilitatea să închirieze un apartament în care locuiau împreună cu alt imigrant român. Copii au fost dați la școală, unde au fost nevoiți să învețe timp de trei luni limba spaniolă, dar și valenciana, dialectul vorbit și predat în Comunitatea Autonomă Valenciană, de unde face parte și Castellón de la Plana.

Fratele lui Maxi nu s-a integrat la școală, de aceea a început să lucreze și el în construcții, alături de tatăl lor. Avea doar 15 ani atunci. Maxi în schimb învăța bine la școală, dar era nevoit să se ocupe de casă, să spele, să măture, să facă și cumpărăturile și chiar să gătească, în ciuda faptului că avea încă o vârstă fragedă.

De reținut că vorbim de sfârșitul anilor 90, începutul anilor 2000, când România nu era încă în UE și erai considerat un imigrant ilegal în orice stat al Uniunii în acea perioadă, dacă nu erai angajat cu acte în regulă. Iar tatăl lui Maxi a lucrat la negru până când România a intrat în UE.

„Nu știi ce peripeție birocratică înseamnă să trăiești într-o țară ca ilegal. Cine reușea să lucreze legal însemna că un spaniol îi făcea acte de-l legaliza în țara asta – erai om. Taică-miu o lucrat la negru aproape până o intrat România. Niciodată n-am găsit un spaniol să ne facă actele, mai ales că-i costa foarte mult”, a mărturisit tânărul citat de Teleleu.eu.

Anii de adolescență au fost pentru conaționalul nostru presărați cu umilințe și jigniri din cauza faptului că era imigrant și nu i-a fost ușor să treacă peste ele. Când a început școala în Spania, era singurul român din clasă și era sărac, primea haine de la Caritas și copiii râdeau de el fiindcă purta mereu aceleași tricouri.

„Puto rumano, vete a tu país“ (Român nenorocit, pleacă-n țara ta), îi spuneau

Asta se întâmpla în urmă cu 24 de ani, când oamenii din Castellón aveau o mentalitate înapoiată și nu se loviseră încă de valul de români care s-au stabilit acolo după intrare României în UE. Copiii erau răi, iar Maxi nu îi povestea tatălui său ce se întâmpla la școală, fiindcă acesta lucra 12 ore pe zi și se întorcea distrus de muncă acasă. Cu toate acestea, tânărul învăța bine la școală și la un moment dat a primit chiar și o bursă la Colegiul Mater Dei din Castellón, care este o școală privată unde de obicei merg copiii care provin din familii mai înstărite. Maxi a fost primul elev român care a fost acceptat acolo, dar nu a rezistat decât patru luni de zile, fiindcă era hărțuit mereu de ceilalți copii.

„La școala publică mai găseai un gitano, un latino, un marocan, acolo nu mai găseai nimic. Aveam probleme cu copiii că se bat de mine, se leagă de mine că «Ești sărac», că «Du-te-n țara ta», că «Ești prost». Eu nu prea sunt de bătăi, ăsta-i adevărul“, povestește el.

Profesorii au încercat să-l ajute și i-au luat apărarea, însuși directoarea școlii îl încuraja să reziste, iar profesorul de filozofie îl lăuda în fața tuturor, dar asta nu a făcut decât să înrăutățească lucrurile. Colegii continuau să-l hărțuiască și s-a ajuns chiar până la a-i distruge scuterul pe care tatăl său i-l cumpărase pentru a ajunge mai ușor la noua școală, care era destul de departe de ferma unde locuiau atunci și unde lucra tatăl lui Maxi. Acela a fost stropul care a umplut paharul și tânărul adolescent român a decis atunci să se întoarcă să studieze la școala publică, unde de bine, de rău, mai cunoștea câteva persoane și nu se simțea atât de singur.

„Directoarea o rămas șocată pentru că e o școală catolică și istoria mea demonstra că nu-i așa catolică cum vor ei să fie. Eu eram un exemplu clar că misiunea lor nu merge. Și de asta ea voia să rezist. De ce să rezist? Mă întorc la școala publică, măcar mai cunosc pe unul, pe altul, n-am atâtea probleme“, își amintește Maxi.

Tot în acea perioadă, a adolescenței, tânărul nostru român a avut de-a face și cu niște găști de tineri din Castellón care consumau stupefiante și obișnuiau să-i agreseze pe copiii imigranților. Maxi și prietenii săi i-au poreclit „fachas”, care înseamnă fasciști.

„Dacă vrei să te dai mare la colegii tăi, e ușor cu imigranții, cu care poți să practici chulería (să arăți că ești superior față de alții, cu aroganță și vulgaritate). Eu cred că de-asta se băgau cu noi, pentru că voiau să fie mai importanți cu grupul lor“, este de părere tânărul.

Adesea, când Maxi și prietenul său din Ecuador mergeau pe stradă și se întâlneau cu câte un grup de acest gen, o luau la fugă, dar de câteva ori l-au prins și l-au bătut, lovindu-l cu pumnul, cu capul în nas sau cu capul în cap.

„Restul au fost mai mult umilințe. Vine la tine și face că te bate și te faci mic și nu știi dacă o să-ți tragă una sau nu. Stai așa înghețat un minut până ăla zice «Bă, că te lovesc» și tu zici «Nu mă bate, te rog». Numai să zică «Bă, românule» și lumea se râdea, pentru că era un fel de injuriu. E foarte ușor să jignești pe cineva pe faptul că de unde vine. E ca și când jignești de mamă, pentru că mama doare“, a mai adăugat Maxi.

Abia pe la 16-17 ani tânărul român a început să riposteze la insultele colegilor, dar nu oricum, ci… în versuri. De fiecare dată când era insultat, Maxi răspundea cu o rimă, iar asta l-a făcut să devină popular. Tot atunci a descoperit și hip-hopul, având printre preferații să artiști imigranți din Africa sau America Latină.

„Ca imigrant, nu făceai muzică să te dai mare, făceai muzică să lupți împotriva nedreptății, mai ales că asta e ideea rapului, care s-a născut ca să facă albii să simtă o presiune a negrilor.“

Între timp, românul nostru a absolvit un colegiu de informatică și la 18 ani a decis să-și ia viața în propriile mâini. S-a mutat singur și a lucrat mai întâi la un internet café, apoi s-a angajat ca programator. Tatăl său s-a mutat în Australia cu concubina sa, mama lui e  în SUA, iar cu fratele său nu a avut niciodată o relație prea bună.

Când avea 19 ani a fost nevoit să se întoarcă în România pentru a-și face cartea de identitate și țara sa natală nu i se părea așa cum își amintea el. Avionul său a aterizat la trei noaptea pe aeroportul din Timișoara, iar de acolo trebuia să meargă la autogară, să ia un microbuz spre Oradea. Sala de așteptare din autogară era plină de oameni fără adăpost care dormeau acolo fiindcă era mai cald, iar asta i-a provocat puțină frică până dimineață, când avea primul microbuz spre orașul natal. Pe drum spre Oradea a încercat să doarmă, dar zecile de gropi de pe stradă nu i-au dat voie să facă asta.

După ce și-a făcut cartea de identitate s-a întors înapoi în Spania și după câțiva ani a pierdut-o, dar nu s-a mai dus în România s-o facă din nou. Are pașaportul românesc și certificatul de rezidență, iar astea îi sunt de ajuns. Ar putea să ceară și cetățenia spaniolă, dar Maxi urăște birocrația și spune că vrea să-i facă pe spanioli să simtă că au un român pe cap.

„Dacă m-ați urât că am fost român, amu o să trăiți cu românu’ până vă doare capu’“, a mai spus el pentru Teleleu.eu.

În prezent, conaționalul nostru lucrează tot ca programator și deși își dorește ca într-o bună zi să poată trăi doar din muzică, momentan acest lucru nu este posibil. Acum un an și-a ales ca nume de scenă „El Rumañol” și între timp și-a creat și un canal YouTube (înscrie-te aici pentru a-l susține și a-i asculta piesele) unde are publicate până în prezent șapte videoclipuri cu melodiile sale, atât în limba română, cât și în spaniolă: Little Romania (porecla localității Castellón de la Plana, unde trăiesc 14.000 de români), Dille Que No (cu Artemiss), Pentru mama, pentru tata, Soy Rumañol, Ser español, Copiii diasporei și Mi vida.

„M-am săturat să am grijă de altă țară,
M-am săturat să am grijă de mașina germană,
M-am săturat să-mi curăț pantofii Nike americani,
Să lucrez pământul unui străin pentru bani,
Să lucrez mai mult, să câștig mai puțin,
Să n-am aceleași drepturi pentru că sunt străin,
Să plec de unde m-am născut, să-ncep de la-nceput.
Eu n-am fugit din țară, au fugit părinții mei
Și-ntr-o zi o să ne-ntoarcem toți copiii diasporei.“
(Fragment din „Copiii diasporei”)

„Spania e tata, România e mama și mie îmi pare rău că nu pot să fiu cu mama și cu tata în același timp“

„Multă lume se identifică cu sentimentul ăsta al omului care dezrădăcinește și pleacă din țară. Spania e tata, România e mama și mie îmi pare rău că nu pot să fiu cu mama și cu tata în același timp“, mărturisește cu tristețe conaționalul nostru.

Când a dat interviul pentru cei de la Teleleu, Maxi a recunoscut că nu-și mai aduce aminte cum se numește o regiune a României, mai exact, Oltenia, iar când a scris acest detaliu în articol, Elena Stancu a făcut o precizare foarte interesantă: „Tinerii care s-au născut sau au crescut în Spania nu se întreabă unii pe alții din ce zonă a României se trag. Sunt români și atât”.

Aș adăuga că e valabil pentru toți copii născuți sau crescuți în străinătate și că, în ciuda faptului că poate nu-și mai aduc aminte bine limba română și sunt împărțiți sufletește între două lumi, de multe ori se simt mai români decât cei născuți și crescuți în România. Fiindcă li se aduce aminte atât de des că sunt români, încât ajung să simtă asta până în adâncul sufletului. În timp ce în România li se aduce aminte că sunt români doar pe 1 decembrie, când joacă România în vreun campionat important sau câștigă Halep vreun turneu.

Vă invităm să citiți articolul integral despre Maxi Nica (plin de fotografii frumoase făcute Cosmin Bonț) pe Teleleu.eu. Vă garantăm că nu veți regreta.